Probabil ca v-ati saturat, ca in fiecare an, in preajma sarbatorilor, sa cititi aceleasi bloguri despre semnificatia sau obiceiurile de Craciun. Eu una, chiar simt ca ma sufoc de atatea prezentari, copiate unele de la altele, doar pentru a-si face mai usor prezenta bloggerii pe net. Ma rog, acum, cand detin un blog, am capatat aceleasi motivatii ca si ceilalti. Inevitabil, as indrazni sa spun. Totusi sper ca acest articol despre Craciun, destul de amplu, sa va aduca ceva nou, sa va aminteasca cu drag ceea ce a insemnat cu adevarat pentru fiecare aceasta sarbatoare, bucurie in suflet si sa invatati, odata pentru totdeauna, ce inseamna aceasta sarbatoare, ca si mine, dealtfel.:)) DAR HAI, IN PUII MEI, SA-L FACEM CEVA MAI AMUZANT ACEST CRACIUN!!! NU DOAR AICI, PE BLOG, CI SI IN VIATA NOASTRA. SA FIM, LA NAIBA!!!…OPTIMISTI…TOT RAUL MERGE SPRE BINE, WHAT THE F?
Iar clipul urmator este o dedicatie pentru cei care imi sunt dragi…
.
Se poate detalia subiectul Craciun pe pagini multe insa n-am putea sa prindem esentialul iar eu chiar m-as plictisi sa tot scriu. Craciunul este o istorie, inainte de toate. Si, cum stiti si voi, o istorie scrisa, nu mai are acelasi farmec rescris iarasi si iarasi la infinit. Insa o istorie unde lasi sa zaca lesinate niste concepte si idei personale, reusind sa deschizi cutiuta cu amintiri dragi, are un farmec aparte. Nu-i asa? Pana si la scoala, la lectia de istorie, cine stie…, invatai, numai de drag, cand totul era prezentat ca o poveste.
Si, ca sa purcedem… as incepe sa scriu ca aceasta sarbatoare, de-a lungul scurtei mele vieti, avea ca idee de baza, adunarea membriilor familiei care, daca nu se intampla in restul anului, macar acum s-ar fi cerut putina decenta… sa fii alaturi si trupeste de cei dragi. Pentru ca, simturile noastre sunt primele care dau verdictul pentru starea de spirit, s-a inventat bradul, dar nu oricare, ci ala de-l impodobesti cu tot felul de obiecte decorative unul mai colorat ca altul, poleiala, vata, stelute din plastic, nelipsita instalatie electrica de lumini, putina zapada artificiala ca sa dea bine la ochii, lacramati oricum de bucuria evenimentului si da-i petrecere. Ma rog, faza e ca, daca ar trebui sa fiu britanic, as apasa accentul pe ideea ca bradul se impodobeste cu…atentie!!!…doar globulete rosii sau obiecte in nuante de rosu. Langa acesta este musai sa se gaseasca cosuletul cu fructe, care mai de care mai gustoase si mai aspectoase, dulciurile sau bomboanele, impachetate in hartii speciale sau folie si agatate in pom, iar alaturi de toate acestea sa fie puse, ordonat si etichetate cu numele fiecarui primitor, cateva pachete cu cadouri. Cadourile sunt bucuria oricui…stim cu totii…
Cand venea timpul de impodobit ma duceam la raftul din biblioteca, unde pastram aceleasi globulete vechi dar inca frumoase, tocmai pentru ca pastrau o anume puritate, sinceritate, pastrau amintirile cele mai frumoase si calde ale anilor ce trecusera. Ma bucuram sa le vad iar prinse in crengile parfumate de brad. Nu era bradul cine stie ce. Imi amintesc ca avea goluri pe ici, pe colo si incercam sa le ascundem. Asezam crengile mai lungi la vedere. Cata bucurie era cand despachetam cutiile prafuite si luam fiecare obiect si-l asezam la locul lui special. In fiecare an mai adaugam cate un glob nou in brad. Nici nu simteam nevoia de ceva nou. Bradul arata ca o sorcova, dar era al nostru. Aveam clopotei, globuri rosii, albastre, poleiala frumos decupata de mama, cateva improvizatii pe care chiar nu le-as fi inlocuit cu altceva. Instalatia electrica trebuia inlocuita mai mereu. Dar pastrasem multi ani in urma una cu tot felul de stelute rosii. Aceea a tinut mult dar…a cedat la un moment dat. Era asa de frumoasa ca o reparam mereu. Mai taiam din fire si le lipeam cu banda izolanta (izolirband, cum zicea tata; se scrie altfel, stiu) ca sa mai salvez ceva din ea. Apoi era traditia cizmulitelor asezate la usa. Trebuia sa le spal si sa le sterg frumos inainte. Apoi plecam in vizita in noaptea de Craciun. Dimineata aveam cizmulitele pline cu dulciuri, hainute si…cam atat. Eram atat de fericita!!!Nu era mult, va spun sincer, dar simteam o bucurie greu de descris. Bineintele ca eram intrebata daca fusesem ascultatoare si i-am ajutat pe parinti de catre Mos Gerila prin intermediul parintilor. Iar tata spunea ca l-a rugat pe mosu’ sa ma ierte daca a aflat ceva rau despre mine si ca promite el ca voi fi cuminte.
Craciunul nu-l petreceam acasa. Mergeam la nasi. Pe atunci era un cult pentru nasi. Sau un resprect mai profund. Nu ma bucuram de bradul de acasa decat a doua zi. Ne duceam la nasi ingreunati de pachete si ne intorceam la fel. Asa trecea fiecare Craciun. Stateam la masa multe rude…ca, de multe ori nici nu aveai loc sa treci. Eram fericiti. Adultii discutau, radeau, urmareau craciunul la televizor, unde, chiar aveai ce sa urmaresti. Erau programele acelea speciale cu bancuri, muzica buna si atmosfera festiva. In casa mirosea a mancare, a brad, a bautura…era un chef pe care nu-l voi uita niciodata. Aveam pe masa tot felul de delicatese, trufandale, pe care nu oricine putea sa le obtina. Sigur prin relatii, pe sub mana. Nasa era profesoara la o scoala. Pe atunci erau parinti darnici iar profesorii…stiau sa-si faca meseria.
Ce am mai retinut a fost ca sarbatoarea, cu atatea povesti care mai de care mai fanteziste, defapt nu facea altceva decat sa-i apropie pe parinti de proprii lor copii. Orice copil, daca realizeaza ca activitatea adultilor pare un munte de ciudatenii, inventeaza povesti si le intretine permanent doar ca sa se simta in siguranta departe de viata agitata a adultilor. Asa am fost si noi…Iar, cand venea zapada si se asternea pe strazi pe ascuns, noaptea tarziu, nu ma puteam gandi decat la faptul ca venea Mosul. Simteam ca Mosul este o fantezie dar imi placea sa cred ca este adevarat, tocmai pentru ca imi putea implini orice dorinta, sau doar pentru ca stiam ca este cineva acolo care ma asculta si ma intelege. Si…surprinzator, chiar stiam ca parintii joaca acest rol de Mos. Imi placea sa cred ca si adultii, adica parintii, reusesc sa se detaseze de viata tumultoasa si sa se integreze perfect in aceasta fantezie, sau, chiar joc imaginativ, reprezentat de Mos Craciun (atunci il stiam de Mos Gerila) care-mi aducea cam tot ce-mi doream. Defapt, la drept vorbind, petrecandu-ti viata in acele vremuri grele, un copil nu era greu de multumit. Asa ca tot ce venea de la Mosul era binevenit oricum. Imi amintesc, ca si azi, cand am primit …banane. Eram contrariata pentru ca nu stiam ce sunt. Tata le-a luat si-a zis ca sunt pentru mai tarziu. Am privit cu tristete cum tata le infasura intr-un ziar si le baga sub pat. Mi-a explicat ca nu sunt coapte si ca trebuie sa mai am rabdare. Am adormit cu gandul la ele. A doua zi n-am mai rabdat…si nu mi-a parut rau. Chiar si azi parca simt nevoia tot putin crude sa le savurez.
N-am inteles de ce se sacrifica porcul in ajunul Craciunului. Pe bune ca-i aiurea din moment ce biblia nu sugereaza astfel de traditie. Bine, bine, nu ma dezic de acestui obicei. Doar am trait, din copilarie, momente magice. O masa plina de bunatati, gatite din porcul sacrificat: caltabos, toba, racituri, carnati si, cireasa de pe tort, sarmalutele. Dar cel mai tare, mi-au bucurat papilele gustative, pomana porcului din carnea frageda, si soriciul, care, infipt in friganele improvizate si invartit la focul sobei, era nemaipomenit. Grasimea, care ramanea pe sorici, venea sa-i dea aroma si gustul de neuitat. Sarea grunjoasa avea si ea un rol important in acest periplu gustativ. Sa nu uitam de jumari, de „tranfadafiri”, adica acei carnati de casa de la bunica, pastrati in untura, aaa…si untura aia fina, pe care o puteai manca pe o felie de paine si cu putina sare…un deliciu. Dar, totusi, de ce s-au pastrat aceste rituri si cum de s-a ajuns la acest fenomen in masa? Adica se cumpara porcusorii la inceput de an si sunt crescuti tocmai pentru a umple masa de Craciun, spre sfarsitul de an si, si nu numai, ba chiar si de Revelion.
Am asistat la taierea porcului. Nu-i un moment prea fericit…pentru animal. Dar, mancarea e buna. Ma uitam cum il infasoara in paie si dau foc. Ramanea un …soric ars. M-am speriat atunci caci credeam ca a fost compromis soricul. Dar s-a curatat cu un cutit. Era trist sa vezi asa ceva dar…what the heck??! …mancam pana la urma din carne.
Imi amintesc de cozonacii facuti la cuptorul din lut. Mama, ce parfum, ce esente aburinde ieseau. In tot satul mirosea a …Craciun. Cand se crapa cozonacul in doua ieseau aburii si te plezneau peste fata… Am facut si eu cozonac anul trecut. Mi-a iesit bun dar cam prea putin dulce. Insa munca…este extenuanta…va zic ca m-a pus in pat juma’ de zi. Trebuie sa amesteci ingredientele si apoi sa plamadesti aluatul, adica sa-l freci cu mainile vreo doua ore. Aveam mainile amortite. Nu mai aveam putere sa fac salata de beouf. Mi-am amintit de bunica, saraca, ce se mai chinuia sa dea cozonacvului fragezimea specifica. Plamadeala mi-a trebuit. Nu puteam eu sa stau linistita?! Mda, azi gasesti sa cumperi aparatele acelea de facut paine. Nuuu, nu e acelasi lucru. Incercat, testat, rezultat: esec. Iese un chec corcit. Asa ca am cedat. Stii…se zice…cel mai destept cedeaza…ei bine…sunt mai desteapta decat un cozonac…na.
Ajungand si la povestile de Craciun va spun sincer ca nu imi amintesc sa fi auzit vre-unul, care sa sune cum sunt cele de le gasesti cu duiumul pe rafturile gheretelor de ziare. Nu. Aveam totusi o poezie preferata, pe care imi placea sa mi-o citeasca tata in fiecare seara. Luceafarul lui Eminescu. Nu o termina in aceeasi seara pentru ca adormeam. Dar urmatoarea seara continuam de la strofa la care ramasesem cu povestea. Am crescut auzind aceasta poezie. Era o poveste care m-a atras mult pentru ca era atata tristete acolo iar finalul mereu il asteptam sa fie altfel. Ce era oare in mintea mea nici eu nu mai stiu sa spun. Cand m-am facut cu putin mai mare ascultam placile acelea de vinil la pick-up. Si luasem prima poveste despre animalute. Educativa si haiosa. Ga, ga, ga si …alti cativa. Si ofcourse au urmat povestile lui Andersen, care-mi alinau singuratatea. Aveam un gol in stomac cand ascultam vocile unor actori care, azi, multi dintre ei, nu mai sunt printre noi. Ce pacat. Stiau sa te faca sa simti ca esti acolo si traiesti povestea cu personajul odata. Au venit si Povestile din 1001 de nopti. Le gaseai greu pe toate. Acum insa gasesti peste tot filme, dvd-uri, blue-ray-uri, ce nu gasesti?!…si cand ai prea multe de ales… nici nu mai au vreo valoare. Se pierd.
Dar, sa nu uit de traditiile pe care le-am preluat. Americanii, care mediatizeaza tot, orice si oricum, au facut praf istoria europenilor, dandu-ne „cadou” sarbatorile importante ale noastre intr-o alta forma decat cea pe care noi am conservat-o. N-am furat nimic, asa cum scria cineva intr-un blog. Suntem niste „ciorditori” dar aici chiar nu avem nici o vina. Scopul era sa muscam din momeala. Si am muscat. Iar azi, avem si Hallow…si cum i-o mai zice si Valentine’s Day. Ce sa mai spui? Daca esti slab, te napadesc sobolanii……
Colindele reprezinta un alt simbol consacrat al acestei sarbatori. Imi amintesc ca mi se parea stupid sa invat si colindele, pe care azi nu le mai stiu din pacate; mi se parea indeajuns sa invat rugaciunile cerute de bunica,…daaar… cand ma duceam cu sorcova si bateam pe umar pe unul si pe altul, cantand:
Sorcova vesela,
Sa traiti, sa-mbatriniti,
Ca un mar, ca un par,
Ca un fir de trandafir,
Tare ca piatra,
Iute ca sageata,
Tare ca fierul,
Iute ca otelul,
La anu si la multi ani!!!
si primeam dulciuri, covrigi, cozonaci si…bani…ce ma mai bucuram ca invatasem versurile alea…
Dar cel mai cumplit mi se parea postul, pe care nu reuseam sa-l tin; copil fiind nici nu mi se impunea …teoretic …dar …practic…daca aveti bunica ca a mea veti intelege de ce ajungeam sa ma conformez; cumva stereotipul asta al bunicii severe aducea lucruri bune, erai mai atent, mai politicos, invatai sa devii om in toate sensurile, insa atunci imi pasa prea putin si mi se parea ca-mi distruge planurile de a …copilari mai mult…
M-am tot intrebat de ce atatea traditii? De unde le-au scos si in ce scop?
Mai intai sa prezint cateva din simbolurile craciunului si semnificatia acestora:
Alexandrescu Daniela 