Sursa poza: aici, gasiti si un articol despre depresie post-partum.
Pornind de aici si de aici …m-am decis, ceva mai repede decat mi-as fi dorit, sa scriu un post despre evenimente din viata personala. Posibil sa considerati ca am luat-o razna despuind propria-mi viata pe un jurnal public. M-am abandonat caracterului meu, greu de schimbat acum la senectute :)), dupa atata vreme de furtuni si ploi, pentru a da putin din gandurile si starile mele, pentru a-i salva pe cei care cred ca niciodata nu-i va atinge flagelul DEPRESIEI sau ca nu se simt nicicum depresivi.
O sa va rog sa aveti rabdare cu acest post, am incercat sa-l scurtez cat de mult posibil. Dar, mai mult, va rog sa nu judecati. Este un post efectiv dedicat celor care nu cred ca este posibil asa ceva. Este dedicat Madalinei dar si celor care au impresia ca nu isi mai revin ever din depresie. Ei, bine, se poate vindeca oricine daca-si gaseste echilibrul, daca isi gaseste optimismul, daca se tine de un regim alimentar sanatos si, mai ales, daca are suportul moral din partea celor apropiati. Este despre o depresie care depaseste situatia simpla a nasterii, este una care ma va urmari permanent pana la sfarsitul vietii…
Inainte de toate vreau sa lamuresc cateva aspecte, pe care unii nu cred ca le-au observat: sunt sincera pana la prostie, nu imi place sa vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc, nu imi place sa ma arunc in discutii competitive (de genul: eu sunt mai amarata decat tine sau eu sunt mai suparata decat tine sau…bah eu stiu mai bine decat altii), desi, pentru unii asa ar parea, revin si spun ca nu comentez despre lucruri pe care nu le cunosc, dar, mai ales, traiesc cu sufletul fiecare eveniment din viata mea sau a altora, nu trec cu nepasare pe langa ceilalti fara sa fiu convinsa ca am facut absolut orice ca sa ajut pe celalalt.
De la nasterea lui Stefan m-am pricopsit, fara sa vreau si fortata de imprejurari (un eventual deces) cu o histerectomie. Defapt doctora a fost mai puternic afectata decat mine de aceasta interventie. Dar am sa explic ce inseamna aceasta caci nici eu nu stiam si vad ca nici altii nu au idee. In primul rand operatia reprezinta eliminarea partiala (sau toatala) a organelor genitale, respectiv uter, col uterin si un ovar (din cauza unui fibrom nenorocit la ovar si un uter defect din nastere), cum s-a intamplat in cazul meu. In al doilea rand aceasta inseamna medicamentatie homonala. Insa eu n-am avut nevoie sau voie, never mind. Important este ca nu am luat nimic si, pana la urma, nu aceea conteaza intr-un final. Ci psihicul. La nivel mental totul se desfasoara alert spre autodistrugere, asa cum se spune in popor, devii depresiv. Depresia este cel mai periculos flagel. Daca aveti impresia ca e o gluma proasta nu va zic ca va inselati ci nu doresc nimanui sa fie macar atins de asa ceva.
Eu nu aveam habar ce ma asteapta pana intr-o zi, cand am intalnit o doamna, care mi-a explicat discret (caci un asemenea subiect este TABU din multe puncte de vedere) ce se intampla cu mine. Aveam deja cateva semne clare de depresie, asta dupa cateva luni de la nastere (deci retineti in timpul lauziei n-aveam nici pe draq), care s-a prelungit pana aproape de varsta de 1 an a lui Stefan, cand am luat taurul de coarne si mi-am impus un alt stil de viata, o alta mentalitate, mi-am trasat o cale clara pentru a-mi readuce optimismul de care aveam nevoie mai mult decat de orice altceva.
Dupa cateva luni am mers si la doctora pentru a-i pomeni de durerile din zona unde-mi lipsea acel ovar. Aderente imi spunea ca sunt. Ceva normal pentru aceasta operatie. Trebuia doar sa imi intaresc organismul cu un regim sanatos alimentar dar, in mod special, sa dau kilogramele jos. Asa ca am slabit pe motive medicale. Durerile au disparut. Tot atunci doctora mi-a dat numarul de telefon al unui doctor psiholog. Atunci n-am inteles care-i ideea acelui psiholog in peisaj. Chiar n-am inteles. De ce? Ma tot intrebam.
Dar am intalnit-o pe doamna de care pomeneam mai sus. Tot cu o operatie de histerectomie facuta cu multi ani in urma (doamna are, sa zic cu aproximatie, 70 de ani), impreuna cu o prietena foarte buna. Se pare ca prietena a murit dupa 10 ani de la operatie pentru ca i-a cedat mecanismul psihic. Mintea ei n-a putut sa suporte ideea ca nu mai este femeie pe de-antregul. Pe atunci, ca si acum, barbatii aveau multe prejudecati legate de aceasta interventie, de reactiile acesteia in timp. Caci mai intervine si lipsa de libido la femeie. Insa aceasta problema se rezolva cu multa intelegere in conditiile unui fond psihic bun, nu depresiv caci acela agraveaza si mai tare situatia.
Femeia se simte goala inauntru si din ce in ce mai pustiita la nivel mental astfel ca organismul cedeaza si el putin cate putin. Este o vorba in popor: capul face, capul desface. Depresia isi face loc pana mori de propria mana sau din pricina neglijentei cu care iti tratezi boala, aciuata, acolo, in locul cel mai vulnerabil: mintea.
Depresia poate fi dusa pe picioare multa vreme fara sa stii ca o ai. Poti sa crezi ca este astenie de toamna/primavara, sa crezi ca ai momente mai proaste din cauza oboselii, durerilor de cap de la curent sau mai stiu eu ce, sa zici ca e lauzie sau chiar sa negi existenta ei doar pentru ca nu mai ai timp sa te preocupi de propia ta persoana, dand vina pe nasterea copilului tau sau pe altele.
Dar exista intr-o masura mai mare sau mai mica. Poate ca nu, poate ca da. NUMAI VOI STITI. Tot ce trebuie sa faceti e sa va studiati atent, mai ales daca sunteti mame, si sa va dedicati voua. Nu este egoism ci un semn ca aveti dorinta de a trai sanatos.
Iata cateva semne:
– aveam ganduri din cele mai negre;
– nervozitate necontrolata;
– paranoia;
– o posesivitate puternica;
– nevoia de a ma ascunde de lume;
– pesimism crancen;
– durerile de cap, despre care am pomenit si in alte ocazii;
– ma agitam permanent;
– ma irita orice gest sau vorba;
– nu ma mai interesa nimic (spre finalul perioadei de depresie);
– eram convinsa ca sunt nedorita, ca sunt o schimonosire a naturii;
– mi se parea ca nu sunt demna de propriul meu copil;
– mi-era teama sa nu-i fac rau (dar nu asa cum simte orice mama, era ceva care depasea normalul, imi imaginam diverse scenarii groaznice demne de filmele horor);
– imaginarul unei eventuale morti a mea cocheta cu mine si constientul meu; ce m-a oprit? copilul si dorinta mea de a trai; dar imaginatia era la modul la care crestea in mine ideea ca moartea e ceva natural, minunat; va imaginati cum e sa ajungeti acolo? asta mi-a pus capac si am inceput sa fac marea schimbare;
Multe s-au petrecut in acea vreme. Insa cel mai radical moment a fost pornirea mea a a-mi crea spatiul meu de lucru, un colt de fericire, macar atata cat sa ma desprind usor usor de gandurile care ma subjugau intru-totul si puneau stapanire pe mine. Imi amintesc cat ma rugam de sotul meu sa stea cu mine. Pe mama, pe tata si pe mama soacra. Eram disperata sa nu fac ceva necugetat. Insa nu reuseam sa le explic acel „de ce” pentru ca mi-era teama. Toata lumea imi repeta ca sunt puternica. Si, daca nu o spuneau, asta se intelegea. Un om care-ti cere ajutorul nu e bine sa stea singur. Cum spunea si Mircea Badea aseara, faptele sunt diabolice. Chiar asa le pot defini si eu. Iti ia, nu Dumnezeu, mintile, ci diavolul. Nu sunt o credincioasa si nici nu ma prea duc la biserica (Doamne iarta-ma!) dar imi amintesc ca-mi faceam semnul crucii dupa fiecare fantasmagorie a imaginatiei mele bolnave si imi tot repetam ca nu mi se va intampla asa ceva. Aveam incredere tiotusi in ceva si acel ceva era Dumnezeu insa azi am convingerea ca aveam incredere in MINE.
Tin sa pomenesc si de hipotiroidia, de care sufeream de ceva vreme, inainte de a afla ca sunt gravida. Aici am intervenit repede cu tratament dupa ce am facut analizele si pe care l-am continuat, la sugestia doctorului, si in timpul sarcinii (euthyrox). Sufar de un suflu sistolic de ani buni. De la acesta vin durerile de cap, de care am scapat oadata cu marea mea schimbare. Totusi mai revin, din cand in cand, doar atunci cand consum pepsi sau cola (invariabil).
Marea schimbare a constat in crearea acestui blog (in septembrie anul trecut, chiar inainte cu 3 zile de ziua mea de nastere). A fost altul motivul acestei porniri. Incepusem sa lucrez in Pinnacle. Imi ocupa mintea si timpul atat de placut ca nici n-am simtit cum trece iar eu imi reveneam psihic incet incet. […] Apoi am cunoscut cativa oameni aici, pe blog. Oameni interesanti. Chiar si pe facebook, unde dadeam cu tupeu la un joc destul de cunoscut: farmville. Nimeni nu stie cat de mult a insemnat pentru mine aceasta lupta cu mine si cat de mult m-ati ajutat VOI. Va spun acum (si in special lui Dan Dumitran) ca razboiul cu blogul, incrancenarea mea de atunci de a scrie, de a schimba mereu ceva, de a duce atatea lucruri in carca, se datorau nevoii mele de a ma desprinde de acea depresie. Nu puteam sa imi deschid sufletul in acea vreme pana nu simteam ca m-am vindecat. Ajunsesem sa ma hranesc din vietile voastre, din trairile voastre, din puterea sau neputinta voastra…nu ma mai puteam opri. Pana organismul meu a cedat de atata oboseala (unii cred ca-si mai amintesc cand am lesinat si m-am lovit la cap puternic din cauza cazaturii). Nici atunci n-am considerat ca trebuie sa ma opresc din bloguiala desi mintea mea se vindecase demult. Am continuat, mai timid, dar am facut-o. M-a condamnat lumea, posibil, atunci dar aveam nevoie de voi, aveam nevoie de MINE. Azi am o dorinta mai mare de a trai, de a sorbi din fiinta voastra, asa cum o gasesc pe hartia virtuala. Va multumesc inca o data tuturor (in primul rand, insa, lui Paul, Mihaelei si lui Dan, fara suparare, caci ei au venit de la inceput pe blogul meu si mi-au sprijinit scrierile, uneori, aberante).
Ce-ar fi sa te duci la 
Alexandrescu Daniela 