DIN CICLUL „DEPRESIA LA COTE INALTE…CE SA-I FACI DACA VINE SI NU MAI PLEACA?”

Nici nu stiu cum sa incep postul asta. Caci, oricum ar fi, e greu de comentat.

Dar am sa incep cumva.

Ca pun punct acestei manifestari blogosferice? Ca imi iau bagajele si plec? Stiu, va doare-n basca! Imi este greu totusi. Dar pentru voi e bine caci pana la urma veti avea un blogger in minus in acel nesimtit blogroll. Caci stiu ca voi disparea inainte sa se raceasca cadavrul. Nici nu stiu cati agreeaza sa aiba blogul ingramadit cu toate prostiile….

Sau sa zic ca nu mai scriu? Ca ma opresc acum pana nu-mi fac mai mult rau? Imi face rau sa stiu ca pun suflet, ca vreau sa ajut si care-mi este multumirea? Sunt greu de comentat!  Nu ar fi doar asta motivul. Nici nu este. E vorba de altceva, de altcineva…de tot ce m-a facut sa cred ca n-ai cu cine, domne….

M-am saturat sa fiu ca femeia lui Filip, care plange din orisice fleac. Caci asta e! O femeie plange din orice fleac. Chiar si uratenia asta de blog a devenit motiv de suparare. Un fleac! Vorba lui Mircea Badea.

As vrea sa fiu hepi dar azi nu pot. Probabil ca voi fi hepi cand voi termina cu aceasta desfasurare de evenimente din viata mea! Cele virtuale. N-am timp, nu mai am rabdare sa fiu pe faza si sa ma lovesc de pereti. Nu mai am intelepciunea de a ma face ca nu vad, de aface pe prostul. Timpul e scurt, timpul inseamna bani.

Sa fii cloun la curtea imparatului inseamna sa fii nebun sa accepti ca esti sclav ideilor altuia si nu ideilor tale…

As vrea sa vad cum o comentati p-asta! Despre depresia la cote inalte!

Over and out!

Prea usor judecam oamenii dupa aparente! Avem impresia ca le stim pe toate si standardele noastre au ajuns la limita, ca tot ce te inconjoara se raporteaza la limita atinsa. Ca poti sa enunti o ipoteza pe baza a ceea ce stii si ceea stii a ajuns la saturatie…ca mai mult de atat nu se poate invata, ca nimic nu te mai surprinde, ca totul e exact, la fix si de netagaduit cum crezi tu, cum vezi, cum simti, cum iti spune instinctul…

Am retinut ca-n viata orice poate sa fie altfel, daca ai pus mana pe adevarul celuilalt, teoria ta, ipoteza, la care ai ajuns prea usor, se clatina si chiar se naruie instant, fara cale de intoarcere. Nu e intotdeauna asa cum vezi prin ochelarii tai de ceara, cenusii sau fumurii de-atata praf in ochi si experiente incoronate de „esece”…

Am retinut ca poti sa pierzi un drum de intoarcere spre punctul de unde ai plecat pentru ca te incapatanezi sa crezi in viziunea ta, invaluita in cearsafuri de iluzii. Te crezi un imparat al adevarului absolut si strigi cu voce tare ca tu esti inteleptul negasit de atatea secole…

Am retinut ca ochii care nu se vad se uita. Dar cum? Caci ei sunt manevrati in directia gresita. Nu mai traim acele timpuri in care oamenii, inzestrati cu rabdare si curiozitati nemaipomenite, asteapta un semn, verifica orice inainte sa te scoata din suflet. Ignora semnele acum, ba chiar mai mult, te ignora pe tine, crezand ca astfel a rezolvat un alt motiv de oboseala crunta. Viteza este un atu, asa se zice, dar cate pierzi? Prea usor ne aruncam in decizii pripite doar doar …sa strangulam o alta pierdere de timp. Dar oare e o pierdere de timp?

Am retinut ca cei, care tac, nu stau mereu cu mainile in san. Si-am invatat ca va vorbi atunci cand lucrurile-s in final concrete. Tacerea nu inseamna ca te-a eliminat din prioritati, nu reprezinta o cale de a-ti raspunde negativ, ci doar ragaz sa puna lucrurile in lucru. De ce sa judeci daca nu stii ce-i dincolo de ceata de cuvinte? Stangace, cu stil, mai diplomat, mai pe intelesul tau…toate acele cuvinte vin dintr-un spectru de bunavointa. Si stie ce are de facut, cel pe care-l judeci. Si face totul sa te ajute.

Rabdarea ta ar putea fi o virtute si un castig enorm pe termen lung. Deci incearca sa nu ma judeci. Ci fii ochiul care nu se vede…