Am primit acest suflu filozofic pe mail si m-am tot gandit la modul in care inimile noastre reusesc sa prinda viata proprie…noi, reactionand dupa cum ne dicteaza simtamintele generate de aceasta, fara sa realizam cum am ajuns sa actionam atat de …ciudat.

” Intr-o zi, un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:

– De ce tipa oamenii cand sunt suparati?

– Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

– Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? intreba din nou inteleptul

– Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.

Maestrul intreba din nou:

– Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?

Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:

-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati,cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.

Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

In final, inteleptul concluziona, zicand:

– Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere.”

Mahatma Ghandi

Am dat peste aceasta insiruire, de calcule ale pensiei, pe mail. Calculul este facut grosso-modo asa ca nu-i sariti lui nenea, de-a scris, in cap. Important este rezultatul final…unde se duc banii tai de pensie? Defapt stim cu siguranta, daca nu stim, banuim, daca nu banuim suntem tampiti…asa va zic! Poftim „calculelele”:

Să facem următorul calcul (de dragul demonstraţiei, vom presupune că trăim într-o lume în care nu există inflaţie şi în care preţurile, salariile şi taxele sunt îngheţate la nivelul de acum).

Gigel e un tânăr care tocmai se angajează. Ca orice tânăr, salariul lui net de încadrare nu e nici prea prea, nici foarte foarte: să presupunem că e de 1100 de lei.

Gigel are 23 de ani. Întrucât e criză şi criza va dura – să presupunem! – multă vreme de acum încolo, hai să zicem că în 2015 leafa lui Gigel va fi tot de 1100 de lei.

Ia să vedem însă câţi bani plăteşte Gigel CAS-ul timp de 5 ani (adică 60 de luni) la o leafă mizeră de 1100 de lei. Păi la valorile actuale va plăti 491 de lei x 60 de luni, 29.460 lei.

Ei, aici e buba. Gigel are numai 28 de ani şi deja a plătit în contul statului toată suma pe care statul i-ar returna-o în cazul în care ar ieşi la pensie la 65 de ani şi ar mai trăi încă 3-4 ani, cât e speranţa de viaţă a bărbaţilor din România.

Cum aşa? Păi să facem un mic calcul. Dacă nu mă înşel pensia medie din România e undeva pe la 750 de lei. Din contribuţiile date statului până la 28 de ani, Gigel ar putea primi (presupunând că timp de 37 de ani banii săi vor sta undeva într-o valiză, nu într-un cont care îi va multiplica măcar prin dobândă) o pensie medie timp de 29.460 lei /750, 39,28 de luni. Adică peste 3 ani. Păi e numai bine, tanda pe manda: iese la pensie la 65 de ani, mai trăieşte 3 ani şi la 68, după cum zic statisticile, moare!

Totuşi, nimeni nu îi explică lui Gigel, şi nici nouă, ce se întâmplă cu CAS-ul pe care Gigel îl plăteşte între 28 şi 65 de ani, adică timp de 37 de ani. Adică 444 de luni. Presupunând că Gigel va rămâne toată viaţa un tâmpit căruia nu i se va mări niciodată salariul, asta ar însemna că timp de 444 de luni va vărsa în buzunarul statului încă 444 x 491 lei,218.004 lei. Destul de mult, dacă e să mă întrebaţi pe mine. Şi dacă Gigel, totuşi, e un ins dezgheţat, leafa i se va mări şi cotizaţia la stat va fi pe măsură. Unde se duc banii ăştia? Ce se întâmplă cu ei? Cum e posibil ca după numai 5 ani de muncă, fără un salariu deosebit, orice tânăr să-şi fi acoperit deja pensia medie pe care ar putea-o primi la bătrâneţe, înainte să moară?

De fapt, ce găuri acoperă munca de o viaţă a lui Gigel? Şi de ce trebuie Gigel să muncească 37 de ani pentru ca banii lui să se ducă în altă parte decât în propria bunăstare de după pensionare? Şi cât credeţi că mai poate rezista un sistem în care 5 ani munceşti pentru tine şi 37 de ani pentru o cauză neştiută de nimeni, în afară de politicieni?

sursa – e-mail

–

Ma dusei in week-end la tara, undeva la Varbilau, o zona dementiala, aer curat, prea tare pentru mine, care inghit zeci de noxe zilnic. Frumoasa vreme am prins, nu tot timpul dar a mers si-asa. Insa in afara de statul la aer cateva zile n-am facut nimic. Poate cateva poze ca sa marcam bine fiecare moment trait.

Asa ca, la un moment dat, ne-am urcat in masina si-am dat la pedala spre Poiana Brasov, pe care nici acum n-am ajuns s-o vad. Sper doar sa-mi zica cineva ca nu-i mare branza si ca nu-i cazul sa ma ambalez sa ajung acolo. Dar, cum doar barbata-miu ma sacaie sa renunt, na, ca ma ambitionez sa o fac!

Cum n-am ajuns la Poiana ne-am oprit pe drum sa fac cateva poze drumului, catre autostrada, marginita de o padure de-o parte si alta.Apoi lanului de grau din apropiere…

Citeam postul lui ‘mnealui si m-am gandit mult daca sa scriu despre intamplarea acestei calatorii de week-end, respectiv despre intalnirea cu cei trei prichindei…si iata ca scriu pana la urma, lasand la urma o intrebare care m-a urmarit pana azi si, posibil, sa mai fie si zilele urmatoare pe creierii mei.

Facand pozele locurilor am zarit o carare asfaltata, la marginea drumului, care ducea catre o cruce.

Alaturi, asezati intr-o lada, trei catelusi. Sa fi avut o zi sau doua. Mama puilor se agita derutata pe langa noi. Pana la urma a fugit speriata catre inima padurii. Asa ca n-am avut timp sa-i fac o poza sa va arat cum poate sa arate o catelusa…n-ai fi zis ca este mama puilor, arata de parca ea insasi era un pui. Teribila imagine, va zic! Am pus mana pe pui sa vad daca sunt in viata. Cum i-am atins au inceput sa tremure. Cred ca deranjasem spiritele. M-am verificat de mancare prin masina. Nimic. Desigur pentru mama catea. Pentru aia mici n-aveam ce sa fac. Doar sa le pun un cearsaf sa-i feresc de curentii de aer rece. Am luat fiarele alea de pe margini si am asezat cearsaful pe laturile lazii. Cat faceam eu astea toate ma batea gandul sa-i iau la „conac” dar ce naiba sa le fac? A doua zi plecam. Un spray deparazintant n-aveam caci erau plini de paduchi, dar plini…ca a trebuit sa ma dezbrac la bluza ca sa-i verific de probleme. Va zic: aveam lacrimi in ochi cand am plecat. Sotul ma tragea de maneca sa plec, sa-i las ca n-avem cum sa-i ajutam. Pana la urma aveam nevoie si de mama lor…macar le dadea lapte. Dar cateaua …ia-o de unde nu-i…Unde sa-i punem? La curte aveam ceva de mers…iar acolo cine sa aiba grija de ei? Caci oamenii aia abia isi iau un caine la curte. Trateaza cainii de parca-s ciumati.Iar acasa la conac ma astepta Stefan. Il expuneam la cine stie ce boli din cauza micilor paduchi si cine mai stie ce mai aveau. Eram constienta de treburile astea dar e foarte greu…Cand eram mica orice pui prindeam bolnavior trebuia sa-l iau acasa sa-l fac bine. Aveam mereu acasa un spray. Ai mei parinti se pregatisera serios caci stiau ce „pericol” sunt pentru mine. :))

Pe drum iar am plans si am stat cu gandul la ei. Ce-ati fi facut voi?

Si-asa mi-am amintit cum gasisera niste prieteni, alta data, o catelusa pe un drum de munte, plin de gropi, praf si pietris pe alocuri. Plecau de la curtea conacului si se indreptam spre o destinatie aiurea. Noi aveam sa venim ceva mai tarziu pe acelasi drum. Ne-au sunat sa ne zica de catelusa…si cei doi sau trei pui abia nascuti. Pe marginea drumului. Atunci i-am condamnat ca n-au facut ceva. Caci, cand am ajuns noi pe drumul ala, erau morti iar catelusa ii tragea pe toti dupa ea din mijlocul drumului. Va jur ca n-am vazut asa ceva. A stat in fata masinii noastre (noi ne oprisem sa vedem daca mai sunt in viata si sa ii luam, eu eram decisa) sa nu plecam pana nu-i ajutam puii. Ii lua in bot si ii aseza pe margine si scheuna. I-am dat paine si ceva carne. Nu s-a atins de ea. Ne indemna sa luam puii sa le facem ceva…Va jur ca nu mai traisem asa ceva. Atata tristete. Dar nu stiu daca ea realiza ca sunt morti. Nu stiu, zau!

Am concluzionat pe drum, printre lacrimi, ca avem suflete negre…ca suntem prea rationali si asa ne pierdem orice simt de bun simt. Ca mai bine ramanea copil si zaceam in prostia mea, in necunostiinta de cauza si faceam ce trebuia.

Cu cat crestem devenim, nu mai intelepti, nu mai indulgenti, ci obtuzi.