De la primul contact cu viata zarim, printre lacrimi, cativa oameni care ne prind de mana doar sa nu ne singuri. Privim mirati, nu deslusim ce rost avem acolo printre ei, cine sunt si ce doresc sa ne spuna, isi misca buzele ritmic, auzi ceva nedeslusit printre zgomotele dimprejur si ne intrebam: de ce ne-au scos din oaza noastra de liniste?
N-avem puterea sa descifram semnele din jur si plangem. Nu plangem pentru ca suntem deranjati de lume ci pentru ca nu stim cum sa o explicam.
Ne linistim din planset cand, a nu stiu cata oara, acelasi chip angelic ne-a zambit. Ne strange in brate, glasul i se aude cristalin, ne prinde de manuta si…miroase imbietor.
Ne atasam de mama. Mult timp ea este primul nostru model in noua viata. Ii copiem zambetul, lacrima, mersul, fuga, vocea, ideile…pare cel mai frumos om pe care l-ai intalnit. Il iubim fara sa stim. Este idolul nostru.
Apoi il indragim pe tata. Ne ajuta sa intelegem cine este mama, de ce e speriata mai mereu, de ce plange, de ce e fericita, starneste in noi curiozitati nemaipomenite. Tata iti raspunde la intrebari pe care mama doar le lasa sa vina din priviri. Tata alearga cu tine la doctor in timp ce mama sufera si se roaga pentru sanatatea ta. Tata iti strange mana puternic in timp ce mama te saruta pe ochi. Tata intra cu tine in universul jucariilor in timp ce mama va priveste protector.
O lasi pe mama in sufletul tau de copil, intr-un loc special, si-i dai prioritate tatalui. Acum el este idolul tau.
Dar cresti si, odata cu noii prieteni, te indepartezi de icoanele dragi ale parintilor. Ca sa te integrezi in lumea cea noua de cunostiinte ii uiti pe cei care te-au ajutat sa devii cine esti. Doar aparent. In realitate, ii tii ascunsi acolo adanc in subconstient.
Vin momente in viata cand te lovesti, mai cazi si, intr-un final, te si ridici. Atunci e clipa in care iti amintesti ce-ai invatat. Si scoti la suprafata sufletul bland al mamei si taria de caracter a tatalui. Realizezi ca primele tale modele in viata sunt singurele care te scot din orice impas. Chiar daca nu mai sunt cu noi. Chiar daca dispar ei sunt acolo cu noi, in sufletul si caracterul nostru. Ne-au amprentat pe veci.
Alexandrescu Daniela 