M-am trezit azi devreme cu un gand nebunesc sa povestesc din vremea comunista despre acele parade patriotice care se organizau pe 23 August.
Nu mai tin minte multe din acea vreme. Am reprimat multe din cauza multor rautati ale acelei vremi. Desi eram un biet copil, nebagat in seama, un mucos, totusi am fost implicata fara voia mea intr-o serie de evenimente ale timpului.
Eram la scoala un neica-nimeni. In afara de faptul ca eram un elev constant cu notele, adica aveam unele care nu depaseau 7 sau 8, si, rar, mai cadeau la pamant, si eram inalta pentru acea varsta (12 ani), nu ieseam cu nimic in evidenta. Traiam o copilarie simpla, fara fas, fara perdele, pur si simplu echilibrat. Stiam deja de ceva timp ca nu-i bine sa te arunci in fata caci popularitatea sau celebritatea nu-i un lucru tocmai de dorit. Dar aveam cateva prietene bune cu aceeasi mentalitate de viata. Nimic nu-i mai firesc si curat decat sa ai prietenii si parintii aproape.
La o vreme se organiza prin scoala o selectie de elevi pentru parada, ce avea sa se petreaca pe vesnicul clasicul 23 august, pe stadionul cu acelasi nume. Cand au venit aia cu selectiile eu m-am cam burzuluit, aveam treaba prin curte la pauza si n-aveam eu timp de d-astea. Dar, in fin, m-am asezat cuminte in banca si imi beleam ochii la colegi. Asteptam nerabdatoare sa termine si, in acelasi timp, urmaream cam pe cine aveau sa propuna. Bineinteles ca au intrebat ma intai. Ala eu, ala eu, toti sarisera sa mearga grabiti. Avantajul acestei selectii il intelegeam dar nu-i vedeam rostul. Adica scutire de la ore vreo luna, doua. Pentru orice copil normal la cap era un privilegiu. Dar eu ma consideram multumita de viata mea de scolar. Ba chiar ma gandeam ca vor merge unii din clasa mea cu care abia schimbam doua vorbe si ma simteam singura, o treaba de care ma feream ca de ala spurcatu.
Dar, n-ai sa vezi! Ca incepe aia sa puncteze. Pai tu, caci vad ca esti inalt si bine facut, ala din ultima banca, da, tu, tu…asaaa…si domnisoara care nu se uita la mine…domnisoaraa…ups…Mda, de ce ti-e teama de aia dai. Bad choice, lady! Eu? Da, tu! Toata lumea era cu ochii pe mine, contrariata desigur. Ce, nu vrei? Daca tu nu vrei, eu vreau…cum te numesti? Parca citeam replica lui Lapusneanu…Ei, bine, fie, zic eu!
Cand am ajuns acasa le zic alor mei. Erau asa incantati…eu, tot posaca.
Ne luau de la scoala cu autobuzul pana la stadion. Unde stateam pe margine, dupa niste garduri, ca vitele. Si asteptam desteptarea. Care nu se lasa prea mult asteptata. Un domn statea cocotat pe o schela, mama ei, cum i-o zice, si de la o portavoce striga cat putea…trebuie sa facem granitele Romaniei…deci fiecare trebuie sa-si cunoasca locul. Si ne organizau aia si reorganizau…de ne lua durerea de cap. Toata ziulica stateam acolo in soare si repetam…greu a mai fost. Mai aveam si pauze de cat o jumatate de ora sau cam asa, cand mancam sandvisul si marul. Marul disparea mereu pe la gunoi. Nu-mi placea nici sa ma tai. Dar haleam sandvisul invelit in hartie…parca sa zic ca aveam intr-o painica o bucata de carne…Vai, mama lor! O luam de la capat cu repetitiile pana nu mai stiam cum ne cheama.
Cunosteam p-acolo si colegi de la clasele mai mari dar nu-i bagam in seama. Eram lupul singuratic. Dar nici nu-mi pasa prea tare de ei cand ma chemau sa ma bage prin gasca lor. N-am fost antisociala doar ca ii simteam plini de venin. Pareau increzuti si plini de spume intelectuale. Nu puteam sa suport atitudinea asta aroganta. Deci daca nu le raspundeam n-aveam nimic de pierdut, evident.
Cand plecam acasa, tot cu atobuzul, ne mai dadeau, asa ca recompensa, pe langa acelasi sandvis cu un mar, ciocolata d-aia chinezeasca Golden Bee. Mai, la inceput o fost super ciocolata aia. Dar dupa o vreme ma saturasem. Desi nu se gasea eu nu mai savuram cu placere. Era prea mult. Ne dadeau aceeasi chestie in fieeecare zi! Cel mai tare ma innebunise ciocolata aia in forma de lingouri. Pfaai, p-aia o mancam si-n somn, daca o aveam. Desi era aceeasi chestie…?!:))
Deci ne-au chinuit muult pana a iesit mama ei de granita. Au ami afost si altele de facut, litere, prostii. Dar, mai aproape de eveniment, colac peste pupaza, ma anunta mama ca fanaticul de la portavoce era fostul meu prof de inot, Dl. Roge. Cand am auzit, prima data, m-am extaziat. Caci il stiam prea bine. Un om Ok din multe punste de vedere. Dupa care, incet incet, m-am dezumflat. Mama ma indemna sa-l abordez, sa-l salut, stiti si voi, sa fiu pe faza si sa dau peste nas la prosti. Dar, cum va ziceam, eram mai retrasa si uram, adica detestam sa ma dau in stamba. Asa ca nu m-am dus la el. Si mai bine o faceam eu ca parea disperare. Asa, cum s-a intamplat pana la urma, parea ca eu sunt aia aroganta si acum se explica de ce nu bagam pe nimeni in seama. Caci proful meu de inot, Roge, anuntat de mama, a venit el sa ma intampine. Vai, ce rusine mi s-a facut! Dupa discutia cu el, despre care nu-mi mai amintesc, acum ma evita toata lumea.
Dar, asta era! Nu mai aveam mult si se termina cu prostia asta de parada.
Cand a fost sa ne ducem la final iaca-ta trebuia sa ne imbracam cu uniformele de la ei. Ba erau prea mari, ba prea mici, ba n-aveau incaltaminte, ba aia prea scurta, ba prea inalta…numai probleme. Pana la urma m-am imbracat cu ce am gasit, undeva dupa o cladire. Repede la infatisare…alea alea. In fuga il vazusem si pe minunatul Andrei Duban. Primul pionier al RSR…haha.Whatever! Mare branza, ziceam eu atunci, dar ma uitam la el cu mila.
Iata aici o parada de prin 1986. Asa ca sa fac un remember mai aproape de idee.
Si despre inotul cu dl. Roge treaba e cat se poate de scurta. Ca si baletul, inotul trebuia sa ma angreneze intr-o activitate extrascolara doar ca sa ma tina ocupata. Pe langa faptul ca aveam frica de apa. Asa ca mama s-a decis sa dea sfoara-n tara ca imi trebuie un profesor de inot. O colega de-a ei, sotia dlui Roge, s-a sesizat si i l-a recomandat pe sotul ei. Cu o legitimatie falsa ma prezentam la poarta la Complexul Tineretului de langa Herastrau si invatam sa inot. Aveam o mica rezerva d-a prapadita la casutele alea de sus cu doua din fetelle noastre coampioane la inot. Adica alea venisera sa faca antrenament serios acolo. Pe una stiu ca o strigau Ionica, pe cealalta Flori, care fusesera, erau…nu mai stiu, prietene. Ionica asta era mai afusrisita si n-avea rabdare cu mine. Astfel ca a doua zi dupa ce ne-am imprietenit m-a aruncat in apa zicand ca ea asa a invatat sa inoate. Am crezut ca mor. Proful era plecat cateva minute asa ca am stat ceva vreme balacindu-ma prin apa incercand sa ma salvez. Cand a aparut proful o felicita pe nebuna. Dar tot a pus-a sa ma scoata.
La bazinul de polo insa am invatat sa inot. Era mai mereu liber, fata de astalalt cu trambuline, unde se antrenau fetele. Mai inati cu o pluta, apoi fara, la fund…si, the final act…trambulina. Cred ca profesorul avea o ambitie cu orice copil. Dorea mai mult. Faptul ca ma luase sa invat sa inot era altceva, cumva un favor mare. Altfel el antrena profesionisti ai sportului. Asa ca urma sa invat si restul. La trambulina trebuia sa stiu regula de aur: nu te uiti in jos, doar in fata. Pana la urma am invatat ca e nasor sa te uiti in joc. Noroc ca am sarit de la 5 metri. A fost lovitura la ivelul stomacului mai usoara, daca pot sa zic asa. Caci nu puteam sa pedalez decat dintr-o mana. Daar…nu m-a scos el din apa, nu m-a scos nimeni, desi toti erau cu ochii fix pe mine si pe antrenor, care statea la scara si ma astepta. Bineinteles ca vorbea ca sa ma tina concentrata. Si am reusit sa ma mobilizez pe picioare. Ale naibii picioare, care se revoltau din cauza durerii.
Am terminat un sezon de inot repede pentru ca bazinul s-a bagat in renovare. Desi ma invitase dl. Roge sa continui la „23 august”. Mi-era departe si eram prea comoda sa parcurg asa drum.
Asa ca imi pare bine ca am facut putin din toate. Desi multe dintre ele nu le mai stiu asa bine sau n-as mai avea curaj sa le repet. Insa e important ca un copil sa fie indrumat sa faca cam tot ce se poate face. Ca sa existe alternative de unde sa aleaga singur.
Uite ca eu am posibilitatea sa-l inscriu la inot pe fi-miu. Avantaj: profesorul de inot este vecinul meu si a fost prietenul dlui Roge. Un alt om de calitate. Pe cuvant. Iata si paginile dlui Olaru Mircea, inclusiv o referire la datele de contact. Pe cine intereseaza.
http://www.gunselgunsel.com/mircea.olaru/cuprins.htm
Rusinea e sentiment primar, stravechi, mostenit de la mamifere.
Alexandrescu Daniela 