Pe situl lui See.Right.Through am gasit o multime de articole despre acest controversat aspect al vietii noastre, neglijat si renegat de multi, si adoptat de altii: limbajul trupului. Cum n-am avut timp, sa dau curs provocarii lansate intr-un alt alticol al meu de catre See.Right.Through (apropos, doresc sa stiu macar un prenume caci denumirea asta lunga nu ma incanta sa o repet mai mereu in fiecare articol, pe care vi-l voi dedica – desi e impropriu zis – incepand de azi), inceput si neterminat din motive personale, m-am decis azi sa fac what is right. Tin sa specific ca nu o fac pentru concurs asa ca eliminati-ma din cursa. Nu am nici o treaba cu acesta. Vreau doar sa lamuresc cateva puncte pentru mine si, daca pot sa zic asa, pentru domnul in cauza. Daca voi reusi depinde, nu doar de See, ci si de altii care poate au ceva de adaugat sau modificat la ceea ce voi scrie in continuare.
Deci, va rog, fiti atenti, va lansez o provocare tuturor, adica sa scrieti si voi ce considerati ca este in regula sau nu in aceste studii de caz.
Si acum sa incepem sa aberam…:))
jocul de-a minciuna
Acum vreo doua seri am iesit cu niste prieteni in oras si dintr-o discutie in alta am ajuns sa jucam un joc – regulile erau cam ciudate, dar in mare trebuia sa ne dam seama care, ce, minte. Ca sa fac o paranteza, dintre cei care fusesera la masa cu mine, numai o persoana stia defapt ce fac eu. Restul nu. Deci oarecum noi doi aveam un avantaj.
Jucand, am observat niste lucruri pe care le puteti aplica oricand vreti sa ajungeti la adevar:
1. Intrebarile puse trebuie sa fie clare si directe. Nu trebuie sa lasati loc de interpretare, nu trebuie sa aiba timp sa raspunda. Trebuie formulate in asa maniera incat cel care trebuie sa raspunda sa fie luat prin surprindere, sa nu poate sa raspunda cu “nu stiu” fara sa nu se demaste. Intrebarea este cea mai buna metoda pentru a trezi o reactie emotionala, de orice fel ar fi aceasta.
In acest caz exista posibilitatea ca intrebarea ta directa, pe orice ton ar fi adresata (desi o intrebare scurta nu poate sa aiba prea multe variatii de ton) poate sa reprezinte, pentru corespondentul din asa-zisa conversatie, un moment de deruta, nu in sensul ca a fost demascat, ci de confuzie asupra intentiei intrebarii: rautate adesea. De aceea de regula se fastaceste tocmai pentru ca incearca sa descifreze intentia.
Apoi se mai poate ca interlocutorul sa inteleaga ca exista o iritare sau nerabdare in intentia de a pune intrebarea atat de direct si simplu. Posibil ca o conversatie, in care acesta incearca sa explice o serie de evenimente, intrerupta de o intrebare directa si scurta de altcineva, sa il deranjeze tocmai pentru ca sesizeaza ca spectatorii s-au plictisit si sunt nerabdatori sa termine.
ex: Vorbind de loialitatea femeilor fata de barbati, unul dintre prieteni arata pe fata dezgust si nervozitate. Ca sa vad ce are defapt, trebuie sa inteleg de unde porneste aceasta repulsie si ca sa aflu acest lucru trebuie sa trezesc o reactie emotionala. Astfel ca il intreb: “ce ti-a facut prietena?”. Observati ca nu il intreb ce are, ci ii accentuez starea. Aceasta este una dintre metode, dar sunt mai multe.
As fi vrut sa aflu ce anume a raspuns. Ca sa stiu cum se finalizeaza demonstratia.
Atata timp cat pui intrebari trezesti suspiciuni si acela va reactiona aparandu-se.
Cea mai buna metoda de a detecta reactiile emotionale este cea in care il asculti vorbind sau esti atent la un anumite detalii, care par nesemnificative. Atentia este importanta in aceste cazuri. Pentru ca el va urma sa faca cateva greseli, care defapt sunt rabufniri ale subconstientului. De exemplu: poate sa discute despre aceeasi loialitate a femeilor fata de barbati. Si spune, sa zicem: ” Femeia este neloiala feme…pardon barbatului”. Greseala a fost ca a zis „feme..”, de unde deduc ca are o mare aversiune fata de acestea.Mergand de la ideea ca subconstientul este „cosul de gunoi” al refularilor. Cum aceste refulari stau in conul de umbra al mintii si asteapta momentul oportun sa iasa la suprafata am ajuns la concluzia ca acea greseala este exact sentimentul lui negativ.
Desigur ca poti afla si alte aspecte legate de aceste greseli de substituire, aparent neintentionate, asa cum ai explicat tu. De exemplu, si asta o zic din ce am patit eu: cunosteam pe un individ, o cunostiinta, cu care vorbeam de ceva timp dar nu stiam unde lucreaza; la un mom dat vorbind la telefon il intreb scurt: „unde esti?”, taind scurt conversatia in curs, la care el imi spune „sunt la scoa…pardon la munca”. Individul avea o varsta asa ca din greseala lui am dedus ca este asistent sau profesor pe undeva. Asa si era. Asistent la o Fac. Ideea este ca am impuscat doi iepuri deodata. Am realizat ca simplul lui contact cu acea scoala nu reprezenta un motiv de mandrie, avea o repulsie, pe o parte, si am aflat unde lucreaza, pe cealalata.
2. Minciuna – minte-l pentru a-l face sa creada ca e in control. Acest lucru il voi explica mai bine tot printr-un exemplu:
ex: ( acest lucru l-a facut acel prieten de care va vorbeam unuia dintre ceilalti ) I-a spus ca in momentul in care minte, acesta isi tine gura inclestata pentru o perioada scurta de timp, strange din pumn si, daca imi aduc bine aminte, isi aranjeaza parul. Toate aceste observatii erau false, menite sa ii dea impresia ca daca controleaza acele gesturi, scapa neprins. In schimb, tot ce a facut este sa ACCENTUEZE minciuna, pentru ca pe langa toate semnele deceptiei pe care nu le poate controla, avea grija sa isi tinga gura deschisa, palma intinsa si mainile oriunde altundeva inafara de par.
Psihologia-inversa. Hmm. Deci i-ati sugerat o stare pe care nu o traia ca sa reactioneze exact cum ati vrut, adica cum nu proceda de la inceput. Ideea este ca omul respectiv n-a accentuat minciuna si doar mecanismul de aparare. Posibil ca este un om caruia nu-i place sa fie sub lupa. Sau e doar un creier usor de manipulat. Nu are a face cu faptul in sine de a minti.
3. Stii cand cineva minte? Spune-i asta! Si chiar da nu stii… spune-i oricum! Daca cineva stie ca are in fata sa pe cineva care nu se lasa dus de nas usor, atunci va avea mai mare grija sa isi controleze limbajul corpului, intonatia vocii, expresiile faciale. Toate aceste incercari nu pot fi anticipate nici de catre acea persoana, astfel ca vor lua timp si de multe ori, chiar vor iesi stalcite. Acel timp, chiar daca e scurt, lasa loc suficient adevarului sa iasa le iveala. Ceea ce vreau eu sa spun defapt este ca omul speriat pana la urma cedeaza.
Iar te contrazic. Un om caruia ii iese rapid explicatia pe gura poate fi mai suspect decat cel care se balbaie. Cel care se balbaie poate sa fie usor dezorientat pentru ca se simte nepregatit sa dea o explicatie clara. Desi aceasta exista. Cel care minte poate sa fie pregatit sa dea raspunsul „corect”. Dar, desigur, sunt oameni si oameni si situatii diferite. Nu pot nici eu, nici tu, sa le clasificam exact. Exista oameni care nu stiu sa minta si ajungem la explicatia ta. Si altii care s-au nascut pentru asa ceva. Insa eu am constatat ca exista cazuri rare de genul celor prezentate de tine.
4. Vezi ca minte dar nu vrei sa te joci cu el ( sau ea)? Atunci spune-i: “cand vrei sa imi spui ce ai, sunt aici.” – ceea ce se intampla in acest moment in capul lui este: a aflat ca ai vazut prin disimulare, nu il fortezi, ai incredere in el, tii la el, nu mai are rost sa se ascunda. Mai devreme sau mai tarziu va veni, sau va pleca definitiv.
Acestea nu sunt nici pe departe singurele metode, dar sunt usor aplicabile de un grup mai mare de oameni. Oricum, important este sa trezesti reactii emotionale. Facand asta poti vedea prin el…sau cel putin, teoretic.