M-am incovoiat de tristete si m-am inhamat sa scriu despre cateva amintiri legate de doi oameni, pe care nimeni nu i-a cunoscut si nici nu vor mai avea ocazia sa-i cunoasca. Doi oameni deosebiti, pe care Dumnezeu i-a chemat la El sus sa ii fie intr-ajutor, sa dea din bunatatea si intelepciunea lor si sa fie mana Lui dreapta la judecata.

Asa cum sunt multi altii, plecati sa nu mai sufere niciodata si sa dea din magia lor si acolo Sus.

***

Pe un blog am privit cateva minute consternata (a nu stiu cata oara) o veste despre tragica plecare dintre noi a unei fetite. Si n-am putut sa scriu altceva decat: „Dumnezeu sa o odihneasca in pace! Am urmarit povestea…”. Da, am urmarit-o si n-am facut nimic altceva.

Revin la starea mea de acum cateva zile cand discutam cu doi oameni pe un site de socializare despre ceea ce facem noi ca sa ajutam in lumea asta distrusa de ura, orgolii si vicii. Atunci eram revoltata din cauza multitudinii de stari de compasiune si durere ce simteau cativa care s-au ingramadit sa citeasca din postul blogului personal al unei celebre prezentatoare a Antenei 1. Era despre tragedia din Haiti. Tocmai ce se pronunta clar unde s-a ajuns cu saracia si disperarea acestor nefericiti. Sa omoare pentru o punga de orez. Mi-am suflecat manecile si am dat sa scriu, replica la acele comentarii care s-au grabit sa apara:

ce „puii mei” se agita lumea ca n-a dat UE cat trebuie la amaratii aia…apoi nici nu aveati habar cat de saraci sunt amaratii aia pana acum, va duceati la relaxare in timp sufletele alea se chinuiau …de pe atunci…ce sa dea UE? sa dea americanul, ca ala este dator vandut…acelei populatii…asta sa se intample…si lasati-o mai moale cu … simpatia asta…ca da prost…pana acum ati dormit si brusc v-ati trezit…vai ce tragedie…da este o tragedie ca stam cu urechile palnie la ce amantele isi mai trage Mandruta in loc sa …citim ce trebuie…
Scuza-ma […] dar chiar sunt revoltata…mocnesc …de mult timp…
Si mie imi pare rau sincer dar mai mult ma doare ca la ora asta planeta moare…iar noi stam si plangem in scaunele noastre comode si blablaim pe teme diverse si…din cand in cand mai aprare cate unul sa-si arate compasiunea pentru unii si altii doar…pentru ca este o persoana cunoscuta cea care da startul acestei discutii…de ce? […] asta sa te intrebi? Daca tot esti aici in postura asta de „moderator” de opinii intreaba-te ce poti sa faci ca sa schimbi obiceiurile romanului…

Asa ca, cititnd acea veste, mi-am dat seama ca sunt ca aceia pe care ii condamnam. N-am stiut ce sa fac initial. N-as fi vrut nici sa scriu ce-am scris, pentru ca dadeam dovada de ipocrizie (ceea ce s-a si intamplat) dar am lasat un rand, si am fost penalizata pe drept. Daca as fi facut ce trebuia la timpul potrivit in loc sa ma ascund dupa scuze penibile si motive stupide, as fi schimbat ceva. Nu stiu daca ar fi schimbat cursul vietii acestei copile. Dar as fi stiut ca macar a zambit. Desi stiu ca a facut-o oricum, caci n-a fost singura. Iar ultimele ei dorinte s-au implinit. Din pacate, doar una n-a fost…Dar ar fi zambit pentru ca EU am inteles si am complotat cu ea la fericirea ei…

Apoi m-am invins pe mine sa scriu despre amintirea draga a bunicului meu si a unui coleg de liceu. Amandoi s-au dus in lumea celor drepti. Dar fiecare are o poveste. Nu trista.

M-am tot gandit cum sa scriu despre acest detaliu ca sa nu para prea insensibil. Am stat sa ma gandesc mult si am ajuns la concluzia ca, in pofida eforturilor noastre de a ne lupta cu umbrele de dincolo, noi tot vom disparea din aceasta „mixtiune”, numita viata. Si daca tot pleci de ce sa nu o faci cu sufletul impacat si cu gandurile zglobii? De ce sa nu te simti intreg macar pe jumatate?

***

Pe bunicul meu l-am adorat fara sa ma vrajeasca cu vorbe sau intelepciuni d-ale batranilor. Avea un magnetism deosebit, astfel ca il vedeai permanent inconjurat de oameni. Stia sa aduca zambetul pe fata oricui. Asta a stiut sa faca cat a trait. Sa descreteasca fruntile. Nu discuta despre moarte, despre tragedii sau viata. Stia sa te faca sa intelegi, fara vorbe, ce simte, cat de tare il doare sau cat de tare se bucura. A trait atat cat a fost nevoie si a lasat in urma lui numai ganduri bune. Se infuria cand simtea nedreptate si se revolta, facand justitie. Dar nu cu pumnul. Iti vorbea scurt si concis. Te cutremurau acele doua vorbe. Veneau ca un pumnal. Reusea sa impuna respect acolo unde pasea. Un om cu principii statornice si determinate. Nu deranja pe nimeni si cerea acelasi lucru.

Viata s-a scurs, eu am crescut si, la un moment dat, s-a abatut o boala asupra bunicului meu. L-am „tarat” mai mult…prin spitale. Statea cu noi in apartamentul ingust de bloc. Il vedeam ca se straduieste sa se adapteze dar nu avea puterea sa o faca. Si-ar fi dorit sa iasa-n curte, sa dea la animale, sa mai vorbeasca cu un vecin, sa se urce-n caruta si sa plece la camp. Dar n-avea decat un televizor si patru pereti, pe care s-ar fi suit daca nu-l linisteam noi cu prezenta noastra. Au trecut cativa ani si boala facea ravagii. S-a impus internarea. Era necesara operatia. Dar nici asa nu s-au rezolvat problemele. Boala recidiva in fiecare an. Reveneam cu bunicul in spital si-l supuneam la alte si alte operatii. Toti se luptau ca el sa traiasca. Insa el a cedat. Dupa atata timp petrecut prin spitale se ruga de noi sa-l ducem „acasa”. A fost o decizie dificila pentru mama si sora ei, matusa mea. Intr-un final s-a hotarat: va merge sa-si petreaca zilele acolo. Era simplu dar complicat. Daca ar fi fost sa se duca dintre noi, bunicul isi dorea s-o faca langa lucrurile pe care le stie si le iubeste.

Dupa cateva zile s-a dus. Era de Sfantul Stefan (Stefan il chema, dupa el l-am botezat si pe fiul meu, in amintirea lui). Era lume in jurul lui si tocmai radea la o poanta.

A avut un zambet pe fata cand…si, atunci cand m-am dus sa-l vad in cutia aia de lemn…ziceai ca doarme. Ma uitam printr-un geam. Mi-a fost teama sa-l vad. O singura data a fost de ajuns ca sa nu uit cum doarme…si acum(in mintea mea).

N-am varsat o lacrima la inmormantare, dar am plans cativa ani dupa, cand ma duceam la tara si nu-l vedeam. Ma anunta bunica mea ca trebuie sa mergem la cimitir. Atunci i-am simtit plecarea.

***

Catalin Cotzoveanu, colegul nostru din liceu. Doamne, ce baiat deosebit ai lasat sa vina sa ne bucure pentru ceva vreme! Cotzo, caci asa il strigam, era mai mult decat un copil, un adevarat adult. Noi aveam mintea hai-hui, el deja stia sa-si ascunda durerea fata de noi, o durere care ii cuprindea trupul micutz. N-a putut sa se dezvolte din cauza unei boli necunoscute. A fost la medici renumiti dar nimeni n-a stiut ce are. L-au tratat mereu de altceva. Pana cand trupul lui firav l-a lasat.

A trait intens in ultimii ani de liceu, alaturi de grupa lui de prieteni. Eram cativa dar uniti. El ne aduna si ne tinea impreuna. Avea un zambet cald si puternic. Te facea sa razi si iti dadea din caldura sufletelului. Era impaciuitor si nu supara sau nu lasa pe nimeni sa se certe. Traia ca sa fie cu noi. A tinut la prietenia sincera pe care o aveam cu totii. Nimeni n-a crezut atat de mult in prietenie si in dorinta de a trai. Avea o intelepciune rar intalnita. Dupa ce s-a dus am facut o vizita familei lui. Mama, indurerata de disparitia fiului cel mic, ne-a povestit cat de mult tinea la noi, la prietenia noastra. Ne-a povestit cat suferea pentru ca nu avea puterea sa stea cu noi atata cat ar fi vrut. Pleca de langa noi zambind desi el fugea acasa ca sa geama de durere.

Anii de facultate ne-au despartit. Cotzo o ducea din ce in ce mai rau. Poate si pentru ca nu mai erau petrecerile la fel fara toti prietenii din gasca. Si a ajuns sa se interneze a nu stiu cata oara. Am decis, dupa o lunga disparitie din formatia noastra, sa ne reunim si sa mergem sa-l vedem. Eu si prietena mea eram iar impreuna. Cand ne-a vazut s-a luminat la fata (boala ii acoperea fata de o paloare amestecata cu pamantiu). Era fericit ca, dupa atata vreme, sa ne vada iar impreuna…

A doua zi ne-am dus dinnou. Era la reanimare. Mama lui era suparata pentru ca…doctorii nu ii mai dadeau nici o sansa.

Abia atunci au constatat de ce a suferit bietul copil. Prea tarziu. NU mai era langa noi.

***

Cotzo, nu te vom uita niciodata. (Mishosho, Mala Mujer, Mishu Beraru, Alex, Vali, Camelia si multi altii, care ti-au fost alaturi…).

Bunicule, nu te vom uita niciodata (Anicuta, Nicusor, Daniela, Vali, Paul, Mamaia si multi altii dragi tie).

***

Am retinut un adevar…cand nu mai ai speranta de a te vindeca macar fa-ti bucuria de a-ti indeplini acele cateva dorinte dupa care ai tanjit mult sa se materializeze. Vei pleca impacat cu tine insuti si …fericit.

Cred, in sinea mea ca am facut ceva pentru fiecare, chiar daca n-am dat bani sau n-am sarit sa ajut in alte moduri …la/pe toata lumea. Fiecare dintre noi am ajutat putin chiar daca nu reusim sa realizam acum. Nu inseamna ca trebuie sa ne resemnam cu atat.