Citeam pe un blog al unui BFF, :)))), despre o stare a catorva de pe net sau chiar din viata personala, as adauga, care se napustesc sa-ti umple sufletul si mintea cu veninul din propria lor viata. Nu ca ar fi ceva care nu se preteaza nasului nostru prea sus situat. Ci pentru ca asemena degajari nu aduc nimic bun celui care se gazeaza, ci-l saracesc de orice sentiment la un final apoteotic.
Un asemenea devotament de a-ti impartasi vartejurile vietii, pentru aceste asa-zise victime, devin un obicei, care se propaga la oricine le ies in cale. Cel care asculta nu are incotro si, daca este o fire mai sensibila, va reusi sa se implice mai mult decat este necesar. Vor exista urmatoarele rezultate: ori va primi un pumn de multumiri (a se citi saracie lucie de…ce-s alea?), ori va simti cum i se scurge sangele in podea sa auda cu paleta urechii sau sa vaza cu scanteia din irisi ca respectivul interpreteaza anapoda si pe de-andoaselea ce zici, sa iti fie disecate si maruntite intentiile altruiste, trezindu-te ca iti doresti sa fi ramas filozof, mama lor de zanateci. Ei, dar cum nu ramai filozof atunci te apuci sa scrii ca sa mai salvezi nitel situatia. Si scrii cumva sa nu tulburi mintile nimanui si te arunci in oala de vinovatie. Te scuzi, te repui pe picioare, iar te dai de pereti ca sa priceapa cine trebuie ca intentia ta de a te retrage din scena filantropilor s-a terminat si ca te simti invalmasit de vina dar ca trebuie sa-ti termini misiunea ta pe pamant, si aceea de a avea grija de propriile tale rani. Pe cuvant ca am avut tot respectul pentru acest domn ca si-a exprima condoleantele pentru cel care a fost si nu mai este si ca doreste sa-i fie respectata dorinta.
Intelege cineva ca unii oameni mai simt nevoia sa fie lasati sa traiasca fara a se simti responsabili pentru necazurile altora?
Sunt de acord ca sunt situatii cand doresti sa tii pasul cu cei cu care te socializezi si te dai dupa valurile reci de vin sa te spele cu respect. Incerc, si sincer spun, caci am mai spus, nu ma dezic de acest comportament rusinos (de a ajuta pe altii) caci n-am sa pot s-o fac. M-a inzestrat mama- natura cu un sarm de zana buna si, cum fac, cum nu fac, ma gasesti la confesional. Adica zice-se ca vine lumea sa se spovedeasca de toate cele rele la subsemnata. Insa am incercat sa ma detasez de lucrurile lumesti (de problemele altora) si sa merg pe cararea mea de cercetas de onoare (de invatacel in ale vietii) insa n-ai cum sa te rupi de necazul celui apropiat. Te simti guilty, te simti ca si cand te-ai trada pe tine insuti, simti ca supararea celuilalt este supararea ta si daca intorci spatele nu vei mai avea parte de ajutor de la nimeni ever… si sari in groapa cu lei. Caci cam asta e metafora. Te subjugi la a-ti fi halit sufletul nobil doar ca sa nu te simti tu vinovat la un anumit moment.
Dar cum eu nu cer sa fiu salvata, nici celalalt n-ar trebui sa vina sa mi-o ceara. Chiar daca n-o zice direct doar faptul ca-si goleste gura de napasta te-a si adaugat in lista de „donatori”.
Sa fie clar, nu pot si nu vreau sa dau din viata personala decat atata cat trebuie sa stie fiecare. Nu este natural sa fii atat de naiv sa crezi ca cineva chiar simpatizeaza cu tine. Eu o fac si poate ca mai sunt putini, dar restul …restul se bucura …ca si in povestea cu capra vecinului (nu’s ce se tot vehiculeaza dragalasenia asta de moralizatoare de doi lei, dar daca altii o fac…ma bag si eu caci prietenul la reincarcare se cunoaste…) .Doar prietenilor foarte apropiati le dau din casa, dar si aceea se trezesc uneori sa vorbeasca asa din senin…fara sa calculeze unghiul in care tocul de la pantoful meu poate sa le aterizeze fix in occipital.
Restul …e tacere.