Avatar 3D

Am fost pana la urma la Cinema City din Cotroceni. Adica, sa-i ia naiba cu toate denumirile lor, cika mai simplu e sa zic ca am fost la AFI Palace Cotroceni. De unde vine inspiratia? Nu stiu, Doamne iarta-ma. In cadrul caruia,  la Cinema City, m-am delectat cu minunatul si iluminatul film AVATAR.

In ziua, in care am decis sa merg la filmul asta, am dat telefon pentru rezervare. Cum e mai bine sa ai astfel de asigurari am sunat si, dupa mai multe incercari la singurul telefon disponibil, am reusti sa vorbesc cu un individ. Intreb de IMAX, ca doar m-am „pastrat” ca virginele pentru varianta cea mai buna, tehnologia de varf, insa m-am grabit ca fata mare la maritis sa accept 3D-ul, ca se incadra la termenul meu de vizionare. La IMAX abia dupa 28 ianuarie aveam sanse sa-l vad. Ei, asta e! Merge si asa!

Ne-am dus cu baiatul la bunici, l-am incredintat si am purces la batalia pe bilete. Caci, la casa era coada. Dar nu asta a fost cea mai naprasnica treaba. Occidentul a venit la noi sa ne dea suturi in fund si sa se raza de noi. Ofcourse ca toata batjocura incepe de la parcare, unde toate nivelele erau full de masini parcate, nu pomenesc aici de acele mici refugii, care nu se mai zareau de tabla masinilor parcate exact pe acestea. Aveam deja termen de ridicare a bileteleor cu rezervare, cu juma de ora inainte de spectacol. Deci eram in a hurry. Insa harababura din parcare nu stia ca ne grabim. Intr-un final ne decidem, eu si sotul, sa coboram sa luam biletele, asa ca prietena noastra a ramas sa parcheze masina. Adica masina ei, :))

Ne-am dus la lifturi. O alta zapaceala occidentala. Teoretic te gandesti, ca tot omu putin handicapat si cu functiile setate fix pe o chestie, ca liftul te duce la un etaj, nu? Si noi vedeam ca ne trebuie etajul 3, caci acolo se afla universul filmelor, dupa schema de pe perete. Cineva mai destept decat noi zise ca ne aflam la etajul 1. Apoi toata lumea a coborat la zero iar noi eram decisi sa-i dam o sansa lui 3. Bineinteles ca am ajuns tot la parcari. Oat za fac?!!! Si, ca sa nu ma pierdem timpul am mers dupa bataia vantului. Toata lumea mergea ca oile intr-o singura directie: zero. Zero sa fie. La naiba cu lifturile voastre de kkt!!!, am concis cand am ajuns la etajul dorit.

Cum ziceam, la case era coada. Ce sa facem? Sotul s-a dus cu tupeu in fata cu numarul de rezervare. Bineinteles ca s-a intors cum a venit. Cu mana goala. Dar am intrebat pe un nene cum sa procedam. Ca vrem sa-l vedem, la naiba! Doar n-am venit degeaba. Ne sfatuieste prietenos sa ne infatisam la un sapte jumate sa intrebam de bilete, caci pe la ora aia se elibereaza rezervarile. Zis si facut. Am luat-o de aripa pe prietena, care parcase ceva vreme masina, si ne-am dus sa mancam. Ce sa faci pana vine ora de cumparat bilete?! Sa mancam. Sau shopping! Dar nu e cazul sa dam criza pe spate! Asa ca ramane doar mancarea…

La etajul cu macare se desfasura in toata splendoarea un ring de patinaj. Lume multa, buluc. La mese, la fast-food-uri iar lume. Cand e criza …la mancare si la distractie e si mai multa lume. Parca zici tu ca venea sfarsitul lumii. Am stat la coda de la KFC. Am stat pana la ora la care trebuia sa luam biletele. La coada desigur, adica o ora. Va dati voi seama ce nervi elastici aveam!!! Am mancat in 5 minute si hopa sus la Avatar. Caci prietena noatra, care papase acasa, luase doar o inghetata si repede la casa. Asa ca ne-am dus direct la protapeala.

Erau reclamele obisnuite. Am primit ochelarii si fugi pe scari sa gasim locuri. Aici iar o debusolare totala. Niste oameni de intelect  foarte high se asezasera, instalasera si desfasurasera pe scaunele noastre si, fara sa se ridice, ne explicau ca ala-i randul unspe. Noi ca e zece. Si apare un baietel de la organizare sa ne explice care-i spilu’. Desigur cine avea dreptate? Pana la urma tot eu ma scuzai ca ei nu stiu. Sincer nici eu nu stiam caci daca era sa stiu ma infigeam cu unghiile, proaspat lacuite, si nu ma dezlipeam neam pana nu se ridica sa-si mute cuibul.

Finally, ne-am asezat, incepe …filmul. Ce senzatie dementa! Stiti acel logo Dolby Digital? Vai, parea ca s-a postat in ochelarii mei si astepta sa pun mana pe ea. Super tare! Am lipit spatele de speteaza si m-am asezat confortabil. Avea sa fie the best film ever. Primele secvente, in acel laborator, faine rau. Se miscau aia-n imponderabilitate de-mi faceau pofta. Salivam. Dar m-am desumflat cu timpul, cand am constatat ca n-avea efectele de la Dolby Digital. Un film. Ca sa nu zic starea de euforie cum disparea. Ma luase somnul si cascam. De regula plang de zici ca-mi arde casa. Dar la asta…unde e depresia de dupa, care a zapacit atatea minti? Ma rog, ca sa nu fiu rautacioasa si ipocrita, avea un subiect bun: uciderea planetei, un fapt desprins din viscolul zadarniciei noastre pe Terra. Da, asta un subiect actual si de desprins din actiunea filmului. Nu toata acea vegetatie de vis. Care, sa nu uit, o gasiti oameni buni si in Romania, pe ici pe colo. Fara perdele de lumini si fara acele conexiuni „directe” cu natura. Exagerari. Dar cumva faceau o referite exacerbata la ideea de legatura spirituala a naturii cu omul. Aceasta legatura ar trebui s-o dezvoltam si noi. Exista viata si in aceste necavantatoare si „intelepciune” all around us deasemenea.

Cat despre partea cu 3D-ul am fost total dezamagita. Am fost dezvirginata de cine nu trebuia. Nu-i cea mai nasola treaba?:))))))

Asa ca, va rog frumos, daca stiti voi vreun film sa merite calitatea IMAX dati-mi de stire sa incerc si acest ji-tech.