Ne-am pregatit sa mergem la spitalul Grigore Alexandrescu. Cu mai nimic. Nu aveam de gand sa-mi petrec noaptea acolo. Ce naiba!!! Nu s-a inventat cuvantul „ambulatoriu” degeaba!

Iata-ne la cladirea din fata intrarii spitalului. Acolo, teoretic,  il gaseam pe domnul doctor…profesor Oraseanu. Aveam crampe la stomac. Mi-era teama de un verdict mai sumbru. Am asteptat. A aparut, intr-un final. Am intrat in cabinet. L-a consultat si…fara prea multe cuvinte…ne-a anuntat ca are rosu in gat…raceala…normal…. Ne-a sfatuit sa stam peste noapte. M-am ofilit brusc. Cum asa? Vrem sa-i facem tratamentul acasa. „Macar o noapte ca sa-l supraveghem, asa este normal!”, spune doctorul. Cu inima in dinti am luat biletul si ne-am indreptat spre camera de garda. Nu presimteam nimic bun si, mai mult, cand am senzatia aia de neplacut in gura si in stomac, intotdeauna se intampla ceva rau.

La camera de garda… buluc de lume. La intrarea principala, in fata cabinetului camerei de garda, copii mari, mici, o zapaceala in mare stil. Ne indeamna o doamna sa-l dezbracam pe Stefan pentru o verificare de rutina…dar unde? pe holul, unde se circula ca pe bulevard. Nu ne descurcam prea bine cu dezbracatul, dar noroc ca s-a eliberat masa de la cabinet. Inauntru mai sedeau rabdatoare doua mamici. Un geam intredeschis facea curent in cabinet. Ma gandeam sa nu-i faca mai rau copilului. Dar…ce poti sa mai zici?!!. L-a cantarit, i-a luat temperatura, si-a intrebat ce afectiuni are. I-am raspuns politicos. Apoi ma da afara ca sa cheme pe altcineva. Am imbracat copilul pe acelasi hol. Cateva mamici se uitau consternate. Nici n-am terminat sa-l imbrac ca ma cheama intr-un alt „cabinet” (un intrand mai de graba) alaturat ca sa ii dau buletinul unei cucoane. Sotul ramasese neterminat. Avea mainile pline de haine. Iar copilul trona in toata gramada de haine si pungi.

De la acest cabinet am primit un halat si niste papuci. Asistenta mi-a aratat o antecamera in care sa ma pot imbraca. Cum, nu este normal decat la noi, mai erau doua persoane inauntru. Ma simteam murdara. Halatul ala, rupt si stramt, papucii, dezlipiti pe alocuri. Doamne, cu ce am gresit?!

Ne-a luat pe sus cucoana, de mi-a dat halatul, ca tre’ sa traversam curtea sa facem… ecografie? Jesus!!! Afara era frig si ma simteam ca un caine cu puiul ei. Mergeam prin curtea interioara ca sa ajungem in alta cladire si nu stiam cum sa-l mai acopar pe Stefan. Mi s-a parut crud sa scoti un copil in frig cand e susceptibil de raceala. N-am avut timp nici sa-l termin de imbracat. Era totul pe fuga si la nivel ridicat de nesimtire. Poate ca devii inuman cand vezi atatea cazuri tragice…nu stiu…chiar nu pricep. Individa imi explica ca nu are timp si este asteptata, ca „ce, doamna, n-ati vazut cati oameni asteapta?”. Ok, de acord, atunci da-mi un reper sa ajung unde trebuie ca sa-ti vezi de treaba. Si, pana la urma, nu era vina mea, ca am ajuns sa incomodez.

La ecograf iar l-am dezbracat. Nici n-am avut prea multe de dat jos, ce-i drept. Aici n-aveam nici unde sa-mi asez hainele. Tot in mana le tineam. Insa aveau totusi nevoie sa tinem copilul in pozitia corecta. Asa ca un calorifer s-a dovedit de folos pentru bagaje. Stefan era nervos si disperat. Am terminat si aici. Dar, cum surprizele continuau, evident ca trebuia „imbracat” iar pentru ca treceam prin aceeasi curte interioara ca sa ajungem la salon. Ce zi!!!

Ajungem, pe coridoare intortocheate, cu liftul, si, dumnezeau mai stie cu ce…la usa salonului. Bineintele ca accesul se face…prin interfon. Acolo intri dar nu mai iesi decat cand e permis. Vai de mine, ce-i asta, inchisoare? Nu stiu cum vine asta…virusii circula si fara sa tasteze codul, bolilele se transmit …whatever…o usa nu le sta in cale…ca se face curent ca se foloseste prea des…vai de mine?!…ca nu are voie oricine sa intre, si adica doar mama poate? de ce? e imuna la boli sau cum? Ca vezi doamne eu port o camasa de-a lor, si papuci tot de la ei…dintr-un foc …sunt sterilizata…oameni buni… pe maini tot „murdara” eram, in gura ma spalasem cu aceeasi periuta, ce naiba?!!!

Si, pentru ca nu era de ajuns, dupa ce am intrat si am asteptat o vreme in hol, vad ca iese o asistenta dintr-un cabinet si incepe sa rasfoiasca un caiet foarte grabita si iritata ca o deranjeaza cucoana, cu care venisem, sa-i comunice ca a mai venit o doamana …Alexandrescu… cu copilul. O aud cum se precipita si, gesticuland din maini si, parca fara sa fi observat prezenta mea acolo, explica respectivei ca nu sunt camere libere, ca trebuie sa mai astept si ca nu o intereseaza care-i treba mea p-acolo dar ar fi bine sa ies din salon si sa astept pana se elibereaza un pat. Mamica, la cat eram de pornita, asta era exact ce-mi trebuia. „Auziti, cucoana, nu va e rusine, sunt chiar aici langa Dumneavoastra, asa tratati voi orice pacient care vine cu o problema? stau in picioare de ore si n-am dormit de nici mai stiu, nu ma zic ca n-am mancat de ieri dimineta si dumneata ridici tonul ca ti-am stricat ziua?! De ce nu m-a anuntat cineva de la camera de garda? Ma duceam, in puii mei, acasa. S-asa n-am vrut sa vin sa stau in rahatul asta de spital. Macar din respect pt profesorul Oraseanu….Uitati-va, doamna, la mine. Nu mai aveti pic de rusine. Daca erati in locul meu erati tratata cum trebuie, ca doar sunteti de-ai casei! Dar cum?! Pe fruntea mea scrie cretin si ne permitem”. Probabil ca i-am zis mai multe si intr-o alta prezentare, dar ideea, in esenta, era aceeasi. Bineinteles ca n-as fi terminat curand de boscorodit daca n-ar fi aparut imediat o doctora sa ma linisteasca. M-a luat deoparte sa-si ceara scuze. Inchipuiti-va voi cum o doctora isi cere scuze fata de pacient, iar nevertebrata aia n-a avut curajul sa ridice ochii la mine, a fugit repede in cabinet. Pfaa, o faceam praf, oameni buni. Dar eram cu copilul in brate iar sotul statea dupa usa cu interfon, pentru ca nu avea voie sa intre…Cred ca m-am calmat mai mult pentru ca, socul de a constata ca asistenta e regina in palat iar doctora micul sclav pe plantatie, ma amortise. Auzisem eu ceva vorbe dar sa si vad…cu proprii mei ochi…mi se parea …tot incredibil.

Doctora imi promite ca se va rezolva foarte repede si sa am rabdare. Apoi se duce in cabinet sa caute un pat liber. In acest timp o mamica vine la mine si imi sopteste ca am procedat corect s-o pun la punct pe asistenta. Doctora se intoarce si-mi spune ca au doar o singura rezerva cu bani. Nu stiam ce sa fac. In timp ce doctora si-a vazut de treaba ei cateva momente pana ma decideam, aceeasi mamica ma trage de maneca si ma sfatuieste sa iau rezerva pentru ca este singura solutie sa stau izolata de ceilalti copii. Avea totusi dreptate.

Asa ca m-am trezit mergand spre rezerva cu aceeasi doctora. M-a anuntat ca va veni cineva sa schimbe cearsafurile.