Am nascut. Intr-o zi de duminica. O zi fericita pentru toata lumea, inclusiv pentru mine. Defapt, istoric vorbind, abia a doua zi am realizat ca ma asteapta un bebe la neonatologie. Cand m-am trezit eram atat de ametita, aveam senzatia neplacuta de neputinta, incat n-am reusit sa spun mai nimic. Nici cand doctora, aproape cenusie la fata, ma anunta ca n-a avut de ales decat sa-mi elimine uterul si un ovar. M-a intrebat ce ar trebui sa faca, sa anunte parintii, sotul despre ce se intampla. Am banguit un: „Sa le spuneti sa stie si ei! Trebuie sa stie!”. Aveam sentimentul ca n-o sa ma mai ridic de pe patul ala. Am adormit. Ma trezeam, din cand in cand, ca sa imi vorbeasca persoane, pe care le stiam dar nu puteam sa definesc clar de unde, ca sa-mi spuna ca sunt alaturi de mine si ca voi fi bine. Intr-un final mi-am revenit. Dar…nu puteam sa ma misc. Ce durere! Ma tintuise la pat o durere in zona unde fusesem operata. Doctora ma viziteaza sa-mi spuna ce pot sa mananc si ma intreaba cum ma simt. Parca arata mai bine azi. Mi-a povestit ce s-a intamplat. Eram confuza. Nu stiam nimic despre histerectomie. Am cazut pe ganduri si, abia tarziu, am realizat cumplita veste. Nu eram capabila nici sa gandesc.   

M-am zbatut mult sa ma ridic din acel pat sumbru. Cand esti la reanimare este imposibil sa nu cunosti pe cineva. Asa am reusit sa ma mobilizez mai bine. Te indemni cu colega de „suferinta”. Am scapat, dupa doua zile, de chinul camerei de la reanimare. M-am instalat comod la una din rezervele cu plata. Nici nu ma gandeam sa stau cu copilul, abia nascut, la cele gratuite. E o chestie, care se intampla la romani, poate si in afara, cand te dai mai tare decat esti si lumea te respecta. Si, intr-adevar, am fost tratata bine. Doar pentru ca plateam rezerva. 150 RON pe noapte. Bineinteles ca n-a lipsit mama „spaga”. Sotul le captusea buzunarele asistentelor si doctorilor, parintii mei, fiecare in parte, socrii, deasemenea, si chiar eu, in cele mai dese cazuri, si, pentru ca erau mai multe ture, aveam mereu rezerva de bani gata pregatita pentru buzunarele imaculate ale fiecarei doamne din sectie. Despre doctora mea pot sa spun: jos palaria!!! Nu mi-a acceptat nici un ban pentru cezariana. Nu cred ca era vina, care ar putea, oricine citeste, sa creada. Era o constiinta dornica sa se impace cu greselile din trecut. Pentru ca vina nu i-a apartinut pentru ce s-a intamplat acolo. A fost o mare aiureala cu alta doctora care nu m-a controlat la timp, cand sarcina era la inceput. I-a pasat cat negru sub unghie. A luat plicul si mi-a dat un biletel in care notase, pe puncte, ce ecografii trebuie sa fac. Unde si cum sa la fac? Am realizat ca nu mai exista nimic uman la unii doctori. Poate m-a vazut zdravana si si-a inchipuit ca sunt una din multele prolifice si n-o sa am probleme veci pururi. Am cautat sa merg undeva dupa o ecografie. Dar mi s-a parut stupid. Cum sa ma plimb din poarta-n poarta cand ar trebui sa ma urmareasca doar un singur doctor? Asa ca, dupa ce a trecut mult timp, trei luni respectiv, am ajuns printr-o recomandare a doctorului meu endocrinolog, la aceasta doctora. N-a vrut sa ma primeasca. Eram in a treia luna si nu aveam nici o ecografie. Acum mi se pare si mie ca am gresit flagrant ca am asteptat atata timp. O singura scuza am: nu ma puteam plimba prea mult, orice miros ma termina fizic, si miscarea ma facea sa vars.Dar, pana la urma, asta a fost.

In rezerva erau doua paturi, deci pentru doua mamici, dar am avut noroc sa fiu singura, asa ca, intr-una din cele 3 nopti care au urmat, a dormit si sotul pe unul din ele. Am platit. Asa era corect. Nu?

In sfarsit, mi-am luat in brate copilul. A treia zi. M-am bucurat si m-am intristat, in acelasi timp. Faptura aceea mica ma privea cu indiferenta, nu stia si nici nu conta cine sunt sau ce vreau. Dar nu m-am dezarmat, l-am strans in brate si am mers mai departe impreuna. Am dormit iepureste doar ca sa stiu ca lui ii este bine. Laptele la piept nu dadea semne sa vina asa ca am fortat putin cu o pompita cumparata din spital. Iata ca a venit. Ce bucurie. Dar bebe nu putea sa se agate de problema. A fost greu. Asistentele din spital m-au ajutat cu laptele praf. Nan. Dar nu aveam voie sa il administrez cu biberonul. Cu lingurita. Am inteles intentia dar n-aveam rabdare. Asa ca m-am pus de acord cu o asistenta si i-am dat tot la tetina. Ce puteam sa fac? Asta era prima din deciziile mele de inceput de viata alaturi de Stefan.

A venit si ziua in care puteam sa plecam. Am facut bagajele cu grija si, cu sufletul plin de emotie, l-am imbracat cat am putut de gros pe Stefanut, ne-am urcat in masina si am plecat. Acasa m-am simtit in largul meu. Bebe era derutat. Eram acasa. Eram asa de fericita. In sfarsit in siguranta, departe de infectii, departe de injectii, departe de reguli, greu de respectat. Aveam internetul, prietenul meu cel mai bun. Cand nu stiam ce sa fac cu copilul dadeam un „sarci pe gugal”. Asta m-a salvat de multe neplaceri incomode.

Dupa ce ne-am instalat cu succes acasa, am inceput sa ne deprindem fiecare cu obiceiurile fiecaruia. Defapt… doar eu. Programul de somn sau de mese parea sa dispara din obicei. Somnul in sine se facea ca da o fuga pana la magazin si nu se mai intorcea…mesele erau muuulte si dese….de-am luat in greutate, cum era si firesc, vreo 10 kg peste cele acumulate in timpul sarcinii. Era frumos sa pot sa-mi intretin high-life-ul o vreme lunga dar, pe masura ce Stefan punea in greutate, eu trebuia sa dau. Se pare ca ma apasa pe operatie, pe mate, greutatea asta frenetica. Si durerile au inceput. Am crezut, ca nu se putea sa nu intru in panica, ca sunt probleme cu operatia. Dar…erau reminiscente ale histerectomiei. Ca sa vezi. Si asta am aflat inainte de vizita la doctorul meu ginecolog. Atunci am aflat si despre efectele acestei operatii. Cine sa stie aceste lucruri? Cine ar putea sa vorbeasca deschis despre asa ceva? Decat o doamna in varsta, o doamna fina dealtfel, care m-a tras deoparte si, in soapta, mi-a dat cateva lectii despre…viata de femeie.

In sfarsit ne-am acomodat, cat de cat cu copilul. Primeam vizitele unei rude apropiate, care cunostea foarte detaliat etapele de ingrijire ale copilului, cat si modalitatile de a-i crea un program stabil (de somn, de papa, de imbaiere etc).

Deci, baite, curatat in urechi, la buricel, masaje, alaptat, somn, calciu, vigantol, glicerina, vitamina C, si multe altele de care nu mai imi amintesc acum. Trebuia sa am grija sa am farmacia lui bebe completata cu cele necesare.  

Tot trecand timpul, destul de incet, nici nu implinise Stefi o luna, am realizat pe parcurs ca ceva nu era in regula. Mereu ma intrebam cum pot eu sa stiu cand e bolnav copilul. Acesta era un moment in care simturile mele s-au acuizat si am simtit ca nu-i sanatos haraitul ce se auzea pe gatul copilului, nu doar cand papa, ci tot timpul. Noaptea sforaia de ma speria cateodata. Solutia de moment a fost ca salteaua, pe care dormea, sa fie inclinata.

Gata. Vorbim cu doctorul de familie. Ne-a vizitat, l-a consultat si ne-a dat verdictul: bronsolita, o forma usoara.

Pentru mine putea sa fie oricum. Emotiile si teama primelor semne de boala ma dadeau peste cap. Solutia? Trimitere la doctorul Oraseanu de la Grigore Alexandrescu.

Si de aici incepe circul.