Zi: 9 decembrie 2009

Fără categorie

Jurnal…de spital – primul capitol

alexandrescudanielaLasă un comentariu

Am nascut. Intr-o zi de duminica. O zi fericita pentru toata lumea, inclusiv pentru mine. Defapt, istoric vorbind, abia a doua zi am realizat ca ma asteapta un bebe la neonatologie. Cand m-am trezit eram atat de ametita, aveam senzatia neplacuta de neputinta, incat n-am reusit sa spun mai nimic. Nici cand doctora, aproape cenusie la fata, ma anunta ca n-a avut de ales decat sa-mi elimine uterul si un ovar. M-a intrebat ce ar trebui sa faca, sa anunte parintii, sotul despre ce se intampla. Am banguit un: „Sa le spuneti sa stie si ei! Trebuie sa stie!”. Aveam sentimentul ca n-o sa ma mai ridic de pe patul ala. Am adormit. Ma trezeam, din cand in cand, ca sa imi vorbeasca persoane, pe care le stiam dar nu puteam sa definesc clar de unde, ca sa-mi spuna ca sunt alaturi de mine si ca voi fi bine. Intr-un final mi-am revenit. Dar…nu puteam sa ma misc. Ce durere! Ma tintuise la pat o durere in zona unde fusesem operata. Doctora ma viziteaza sa-mi spuna ce pot sa mananc si ma intreaba cum ma simt. Parca arata mai bine azi. Mi-a povestit ce s-a intamplat. Eram confuza. Nu stiam nimic despre histerectomie. Am cazut pe ganduri si, abia tarziu, am realizat cumplita veste. Nu eram capabila nici sa gandesc.   

M-am zbatut mult sa ma ridic din acel pat sumbru. Cand esti la reanimare este imposibil sa nu cunosti pe cineva. Asa am reusit sa ma mobilizez mai bine. Te indemni cu colega de „suferinta”. Am scapat, dupa doua zile, de chinul camerei de la reanimare. M-am instalat comod la una din rezervele cu plata. Nici nu ma gandeam sa stau cu copilul, abia nascut, la cele gratuite. E o chestie, care se intampla la romani, poate si in afara, cand te dai mai tare decat esti si lumea te respecta. Si, intr-adevar, am fost tratata bine. Doar pentru ca plateam rezerva. 150 RON pe noapte. Bineinteles ca n-a lipsit mama „spaga”. Sotul le captusea buzunarele asistentelor si doctorilor, parintii mei, fiecare in parte, socrii, deasemenea, si chiar eu, in cele mai dese cazuri, si, pentru ca erau mai multe ture, aveam mereu rezerva de bani gata pregatita pentru buzunarele imaculate ale fiecarei doamne din sectie. Despre doctora mea pot sa spun: jos palaria!!! Nu mi-a acceptat nici un ban pentru cezariana. Nu cred ca era vina, care ar putea, oricine citeste, sa creada. Era o constiinta dornica sa se impace cu greselile din trecut. Pentru ca vina nu i-a apartinut pentru ce s-a intamplat acolo. A fost o mare aiureala cu alta doctora care nu m-a controlat la timp, cand sarcina era la inceput. I-a pasat cat negru sub unghie. A luat plicul si mi-a dat un biletel in care notase, pe puncte, ce ecografii trebuie sa fac. Unde si cum sa la fac? Am realizat ca nu mai exista nimic uman la unii doctori. Poate m-a vazut zdravana si si-a inchipuit ca sunt una din multele prolifice si n-o sa am probleme veci pururi. Am cautat sa merg undeva dupa o ecografie. Dar mi s-a parut stupid. Cum sa ma plimb din poarta-n poarta cand ar trebui sa ma urmareasca doar un singur doctor? Asa ca, dupa ce a trecut mult timp, trei luni respectiv, am ajuns printr-o recomandare a doctorului meu endocrinolog, la aceasta doctora. N-a vrut sa ma primeasca. Eram in a treia luna si nu aveam nici o ecografie. Acum mi se pare si mie ca am gresit flagrant ca am asteptat atata timp. O singura scuza am: nu ma puteam plimba prea mult, orice miros ma termina fizic, si miscarea ma facea sa vars.Dar, pana la urma, asta a fost.

In rezerva erau doua paturi, deci pentru doua mamici, dar am avut noroc sa fiu singura, asa ca, intr-una din cele 3 nopti care au urmat, a dormit si sotul pe unul din ele. Am platit. Asa era corect. Nu?

In sfarsit, mi-am luat in brate copilul. A treia zi. M-am bucurat si m-am intristat, in acelasi timp. Faptura aceea mica ma privea cu indiferenta, nu stia si nici nu conta cine sunt sau ce vreau. Dar nu m-am dezarmat, l-am strans in brate si am mers mai departe impreuna. Am dormit iepureste doar ca sa stiu ca lui ii este bine. Laptele la piept nu dadea semne sa vina asa ca am fortat putin cu o pompita cumparata din spital. Iata ca a venit. Ce bucurie. Dar bebe nu putea sa se agate de problema. A fost greu. Asistentele din spital m-au ajutat cu laptele praf. Nan. Dar nu aveam voie sa il administrez cu biberonul. Cu lingurita. Am inteles intentia dar n-aveam rabdare. Asa ca m-am pus de acord cu o asistenta si i-am dat tot la tetina. Ce puteam sa fac? Asta era prima din deciziile mele de inceput de viata alaturi de Stefan.

A venit si ziua in care puteam sa plecam. Am facut bagajele cu grija si, cu sufletul plin de emotie, l-am imbracat cat am putut de gros pe Stefanut, ne-am urcat in masina si am plecat. Acasa m-am simtit in largul meu. Bebe era derutat. Eram acasa. Eram asa de fericita. In sfarsit in siguranta, departe de infectii, departe de injectii, departe de reguli, greu de respectat. Aveam internetul, prietenul meu cel mai bun. Cand nu stiam ce sa fac cu copilul dadeam un „sarci pe gugal”. Asta m-a salvat de multe neplaceri incomode.

Dupa ce ne-am instalat cu succes acasa, am inceput sa ne deprindem fiecare cu obiceiurile fiecaruia. Defapt… doar eu. Programul de somn sau de mese parea sa dispara din obicei. Somnul in sine se facea ca da o fuga pana la magazin si nu se mai intorcea…mesele erau muuulte si dese….de-am luat in greutate, cum era si firesc, vreo 10 kg peste cele acumulate in timpul sarcinii. Era frumos sa pot sa-mi intretin high-life-ul o vreme lunga dar, pe masura ce Stefan punea in greutate, eu trebuia sa dau. Se pare ca ma apasa pe operatie, pe mate, greutatea asta frenetica. Si durerile au inceput. Am crezut, ca nu se putea sa nu intru in panica, ca sunt probleme cu operatia. Dar…erau reminiscente ale histerectomiei. Ca sa vezi. Si asta am aflat inainte de vizita la doctorul meu ginecolog. Atunci am aflat si despre efectele acestei operatii. Cine sa stie aceste lucruri? Cine ar putea sa vorbeasca deschis despre asa ceva? Decat o doamna in varsta, o doamna fina dealtfel, care m-a tras deoparte si, in soapta, mi-a dat cateva lectii despre…viata de femeie.

In sfarsit ne-am acomodat, cat de cat cu copilul. Primeam vizitele unei rude apropiate, care cunostea foarte detaliat etapele de ingrijire ale copilului, cat si modalitatile de a-i crea un program stabil (de somn, de papa, de imbaiere etc).

Deci, baite, curatat in urechi, la buricel, masaje, alaptat, somn, calciu, vigantol, glicerina, vitamina C, si multe altele de care nu mai imi amintesc acum. Trebuia sa am grija sa am farmacia lui bebe completata cu cele necesare.  

Tot trecand timpul, destul de incet, nici nu implinise Stefi o luna, am realizat pe parcurs ca ceva nu era in regula. Mereu ma intrebam cum pot eu sa stiu cand e bolnav copilul. Acesta era un moment in care simturile mele s-au acuizat si am simtit ca nu-i sanatos haraitul ce se auzea pe gatul copilului, nu doar cand papa, ci tot timpul. Noaptea sforaia de ma speria cateodata. Solutia de moment a fost ca salteaua, pe care dormea, sa fie inclinata.

Gata. Vorbim cu doctorul de familie. Ne-a vizitat, l-a consultat si ne-a dat verdictul: bronsolita, o forma usoara.

Pentru mine putea sa fie oricum. Emotiile si teama primelor semne de boala ma dadeau peste cap. Solutia? Trimitere la doctorul Oraseanu de la Grigore Alexandrescu.

Si de aici incepe circul.

Fără categorie

Vin sarbatorile…yupiiiiiii

alexandrescudaniela2 comentarii

Unde sa ma uit, ce sa aleg, cat de ieftin, care merita? Ofertele sunt gramada pe internet, la televizor, pe bannere publicitare, pe fluturasii aia de-i gasesti in cutia postala…dar ce ma fac ca ma simt ca la votare?! Am, nu o dilema, ci mai multe. Criza economica anunta, cu surle si trambite, o reducere de preturi considerabila. Unde? Vad ca preturile sunt la fel si, in alte cazuri, chiar nesimtit de mari, comparativ cu anii trecuti. Si, pentru ca nu se fac reduceri, unele firme de turism, te aseaza la categoria „rate”. Daca ajungi sa platesti in rate un party de craciun sau de Anul Nou chiar am ajuns la fund. Pentru unii pare sa fie solutia ideala si este imbratisata cu sufletul si mintea deschise. Eu consider ca este stupid. Problema aici este ca, desi economia este in criza de ceva timp, nu s-au introdus stimulentele acolo unde era cazul. Providerii de servicii ar trebui, macar de sarbatori, sa primeasca un tratament favorabil, sa fie ajutati sa isi sustina afacerea. Dar asa, in rate, nici pe ei, nici pe noi nu ne ajuta. Este total adevarat ca, obisnuiti cu acest sistem de rate, oamenii nu simt ridicolul situatiei. Cumperi o masina in rate, o casa, asa ca ce-a mai ramas? Putem vorbi despre creditele pentru studii, putem comenta putin si despre creditele acordate de banci pentru calatorii. Dar astea au conotatii diferite si sunt ample. Defapt ideea este ca ratele sa fie luate in considerare pentru aceleasi scopuri dar care au o amplitudine mai mare, cand sunt sume mari la mijloc, nu pentru 3 lei. Asa ca, de sarbatori, preferabil este ori sa strangi din fund si sa platesti toata suma odata, ori sa stai acasa. Cum adica, petrec acum si platesc restu’ vietii? Cum vine asta? Cand stim ca 90% din populatie are credite de nu le mai stii numarul…Te bagi la alt credit desi stii ca, practic, nu poti sa-l sustii?
Ma rog, ca sa raman tot in aceeasi ordine de idei…am simtit rautate, am vazut meschinaria dupa mastile frumos colorate, din prea multa vanitate sau din dorinta executarii unor vendete nepotrivite momentului, locului si directiei, treaba care m-a scufundat adanc intr-un mare rahat, din pricina de multe credite, pe care trebuia, la un moment dat, sa le sustin singura. Azi le multumesc celor care m-au „ajutat” sa intru si mai rau in rahatul ala. Am luptat cu lipsurile, am dat din coate si m-am ridicat din mizerie. Atunci a fost un moment in care am realizat cine imi este prieten. Deci le multumesc…Iar azi pot sa spun ca sunt multumita ca nu mai am posibilitatea sa iau credit. Pentru ca, recunosc, as face-o. Cumva am primit o lectie importanta. Si nu o voi uita. Macar n-am ramas fara casa sau alte lucruri importante. Acum stiu ca un credit poate sa aduca fericirea pe termen scurt. Un moment de fericire vs. restu’ vietii de datorii. Nu-i o imagine placuta. Dar, o casa, un teren, nu contest, uneori merita efortul, dar nu sa te dai peste cap. Si ca sa nu te dai peste cap…fa-o cu cap.
Sunt totusi atatea modalitati mai ieftine sa te simti bine. O gasca de prieteni, acasa la tine, sau la ei. Un remy, un monopoly, o carte…de jucat, un film de exceptie, si aici va pot face ceva recomandari…, o plimbare pana in centrul orasului, muzica, dans, inventati cateva jocuri, ca sa fie seara de neuitat, ca sa nu zic despre conversatii…ca la asta noi ne pricepem cel mai bine, daca ai prieteni iubitori de reflectoare, baga si un karaoke, o chestie cat se poate de simpla de realizat…si o masa in stil suedez este binevenita…ca sa intregeasca decorul si atmosfera.
Pentru cei care doresc distractie de 5 stele, petrecere @Marriott de Anul Nou, unde va canta Horia Brenciu, petrecere la @Club Elements, invitati Damian & Brothers, na ca se face unul si @Clubul Bamboo, da dar canta Puya, Connect-R si costa beletul…150 ron…ceva mai special, caragialesc, pentru ca i-au dat temei numele D’ale Carnavalului, gasesti @Expirat/OtherSide, apoi trecerea dintre ani se mai poate face costumat si altfel @The Silver Church, tema este Midnight Masquerade Ball, waw, dar pretul este piperat rau, insa, pentru cei care nu se uita in portofel, este o ocazie stralucita de a te simti bine…daca vrei ceva mai intim gasesti o lista lunga de restaurante, care se pregatesc cu cele mai alese feluri in meniul de Revelion, si daca as face o recomandare as propune Tezaal, un loc superb, decorul de vis, mancare buna si muzica de bun gust. Servirea nu stiu cum este de regula caci am facut nunta acolo cu alta echipa.

Pentru ca, la mare nu se preteaza acest eveniment, muntele ramane dorinta oricui. Si aici ofertele sunt foarte bune si atractive. Iata o lista…si inca una…:P

Dar, daca totusi ai ceva bani si te-ai saturat sa-i cheltui aiurea, si te gandesti sa faci ceva mai bun cu ei, doneaza, fa o familie fericita. Descopar pe net o multime de povesti triste. Dusmanul este boala. Pentru cei care au copii, de exemplu, este mai usor sa inteleaga ce inseamna sa iti pierzi speranta, ce inseamna sa faci orice ca sa iti salvezi copilul, aflat, din pacate la mila sortii si…a noastra. Ma gandesc ca fiecare gest de a salva o viata, inseamna sa iti salvezi propia familie. Pot parea ipocrita pentru ca, pana acum, n-am facut astfel de gesturi, dar este intotdeauna un inceput in toate. Ieri n-am facut nimic, doar am avut dorinta, azi fac un pas, si maine inca unul. Am cumparat, ce-i drept acele inimioare din SensiBlu, am cumparat si brelocuri, am dat si SMS-uri ca sa salvez cate o cauza, insa am simtit ca nu este de ajuns.

Echilibrul natural a gasit o cale sa balanseze talerele intr-o parte sau alta, in favoarea unora sau altora. Cazurile astea nefericite sunt efect al acestui dezechilibru. Sunt convinsa ca multi dintre voi aveti posibilitatea sa ajutati. Veti simti, nu numai ca sufletul va este incarcat cu energie pozitiva, dar veti avea surpriza sa constatati ca talerul va cantari mult in favoarea voastra in viitor.
M-am gandit, de cand am auzit de cazul baietelului de 3 zile, ars pe 20% din suprafata corpului pentru ca a fost uitat in incubator, ca a fost un miracol supravietuirea acestuia. Mi-a trecut prin minte, cel putin, faptul ca acesta a fost supus unor interventii chirurgicale la trei zile dupa nastere, insemnand anestezie totala!!!!! Ori este un luptator ori a avut zile…nu stie nimeni, dar important este ca a supravietuit. Doamne ajuta! Ma framanta totusi un gand: am nascut in acea maternitate, daca era copilul meu? dar, din fericire, n-a fost el, ci eu…eu am suferit si inca mai sufar, si am mers mai departe…am invatat ca nimic nu se intampla degeaba…am fost vinovata de neglijenta, dar nu singura, si m-am ales cu o minunata histerectomie…desi mi-as fi dorit tare mult sa am, cel putin, 2 copii, pentru ca am fost si sunt singura la parinti…si este greu…orice ar fi, oricat de rau ar parea…sa nu va para rau ca aveti un frate sau o sora…
Din aceasta experienta am invatat ca n-a fost o intamplare, cum nu sunt multe din evenimentele din viata noastra. Am luat asupra mea durerea copilului meu. Am inversat talerul in favoarea lui. Am fost eu sacrificata. Chiar sunt convinsa de acest fapt desi nu pare decat fantezia unei nebune. Am vazut un film care trata aceasta tema. Ceva mai dramatic dar cat se poate de adevarat. „Al saptelea semn”. Se sacrifica pentru ca propriul copil sa supravietuiasca. Cumva ideea este exagerata dar, realitatea, este, in proportii normale, aceeasi. Ca mama te trezesti adesea, spunand sau gandind, ca ai dori sa iei asupra ta suferinta copilului. Daca te uiti atent in jur vei sesiza diferenta. Ai cerut ceva si s-a intamplat. Dar nu poti sa te astepti la fenomene supranaturale. Doar la gesturi mici care fac… diferenta.
Si, ca se intoarcem la ideea sarbatorilor, pe care am neglijat-o ca sa ma fac auzita cu cele de mai devreme, as zice ca, la fel ca si in precedentii ani, voi sarbatori tot cu familia. Nu e ceva rau dar, cu prietenii, e greu sa te mai cuplezi. Unii fac chermeze la care nu pot sa ma duc cu copilul dupa mine, nu ca le-ar displacea, dar se pierde toata idee de distractie cand trebuie sa fii atent la propriul copil, si daca n-ai fost atent, te vei simti tot restul vietii vinovat ca a patit ceva din cauza neatentiei tale. Aha…e o nebunie… Si, daca nu ma duc cu el, iar este aiurea, chiar vreau sa incep anul tinandu-mi copilul in brate. Unde mai pun ca sunt singurele momente cand ma pot „elibera”.
Anii trecuti ma duceam pe unde nimeream si ma distram de nu mai stiam de capul meu. Acum, chiar daca as merge, m-ar lovi o moleseala totala, obosesc repede si din nimic, ma si plictisesc foarte repede. Locul meu nu mai este oriunde, trebuie sa fiu acolo unde e liniste si distractia inseamna o muzica buna, o discutie despre lucruri simple, o mancare buna, bauturi mai fine si cafeaua cu lapte la o tigara…pe alocuri se preteaza si ceva hohote de ras ca sa te destinzi, si lume buna, apropiati sau oameni simpli ca si noi. Pretentiile par sa descrie niste mosi. Varsta si oboseala isi spun cuvantul. Nu suntem singurii. Trebuie sa trecem prin toate etapele vietii…

Deci, ca sa rezum, pana la urma e bine sa ne angrenam in activitati distractive cat mai apropiate varstei si …posibilitatilor. Nu-i bai ca nu se poate mai mult, de exemplu, plecari in Turcia, Malorca sau…stiti voi pe unde, sau mers in cluburi de fite, sau…sau…cea mai tare distractie este langa oameni ca tine, unde esti important pentru cineva…unde stii ca toti muschii stau relaxati si nu te feresti sa spui o prostie…

Asa ca…